Sfânta Evanghelie de astăzi ne vorbeşte despre un om care aştepta un om. Asta ne aminteşte de un înţelept din Grecia antică care umbla cu o lumânare aprinsă ziua, în miazănoapte pe drum. Şi-l întreba: Ce cauţi? Caut un om. Şi dintr-un text şi din altul înseamnă că e foarte greu de găsit un om adevărat, un om întreg. E vorba de un paralitic, care zăcea de foarte multă vreme, de 38 de ani, deci de o viaţă întreagă. Zăcea întins pe targă, jos pe podea într-un aşezământ, care se găsea în vecinătatea unui iezer. Noi am zice piscină cu-n termen modern, nu era chiar lac mare, (…) o baltă de apă în mijlocul oraşului, care, însă, era faimoasă prin faptul că în ea se petreceau minuni. În ce consta minunea? Din când în când, dar nu în anumite termene stabilite, un înger al lui Dumnezeu se pogora şi tulbura apa, o vântura.
Trecea aşa cu aripile pe deasupra şi cu mâinile puţin prin ea şi în clipa aceea apa devenea făcătoare de minuni. Cel care izbutea să se arunce primul în apă, se făcea sănătos indiferent de boala pe care o avea, de la cea mai slabă până la cea mai cumplită. (…) Printre sutele de bolnavi care aşteptau – pentru că ni se spune că avea cinci foişoare, adică cinci pridvoare în care aşteptau de ani şi ani de zile suferinzii – într-unul dintre aceste foişoare se găsea şi un paralitic care zăcea acolo de 38 de ani. Şi într-o bună zi, aşteptând el un om care nu mai venea, a trecut pe lângă el Dumnezeu. De ce alţii nu s-au oprit lângă el? – că veneau destui, veneau şi de curiozitate, veneau turişti, veneau oameni care eventual să prindă momentul minunii când omul se arunca bolnav şi ieşea din apă sănătos. Erau foarte multe motive pentru care oamenii veneau măcar să se plimbe din curiozitate prin aceste foişoare. Pentru că nimeni nu recunoştea în el un om. (…)
A trebuit să vină Dumnezeu pentru ca-n el să-şi recunoască făptura şi să-i fie milă de făptura lui bolnavă în urma unor păcate grele. Şi atunci Iisus îi face un gest cu mâna şi-i spune: „Ridicat-te, i-aţi patul – adică targa – şi umblă!” Iar minunea s-a petrecut de îndată. Acela şi-a înfăşurat cele două prăjini ale tărgii, a luat-o în spinare şi a mers mai deprte, iar Iisus s-a strecurat prin mulţime.(…) Cunoaştem şi noi din viaţa societăţii, pe care o trăim, că sunt atâtea suferinţe care se nasc din oarecare păcat. Marele scriitor Ibsen are o foarte frumoasă istorisire în proză în care vorbeşte de o mamă nefericită care-şi avea băiatul, practic, bolnav. Şi era nefericită. De ce? Ştia că nu era nici din cauza lui şi nici din cauza ei, ci din cauza soţului ei care murise, dar care în timpul vieţii avea umblări proaste. Şi de la aceste umblări proaste, de la această viaţă de libertinaj pe care a dus-o soţul ei s-a născut copilul beteag.
Pentru că păcatele părinţilor, păcatele grele ale părinţilor de foarte multe ori tresar într-unul dintre urmaşi. (…) De aceea prima lecţie pe care o reţinem noi, dragii mei, din această întâmplare este aceea de a avea o viaţă sufletească şi trupească foarte sănătoasă, foarte ordonată, foarte controlată. Şi e bine ca părinţii să-şi aducă aminte că ei sunt mai întâi responsabili pentru copiii pe care i-au născut şi pe care-i cresc. Nu degeaba se vorbeşte de cei 7 ani de acasă. Dacă tânărul intră în societate fără cei 7 ani de acasă învăţaţi de la mama poate să fie un ne-om.
De aceea îndemnul Evangheliei şi al meu prin cuvântul Evangheliei este către mame ca să aibă grijă de copiii lor cel puţin primii 7 ani, pentru că atunci copilul devine puber, începe să cunoască viaţa şi mai cu seamă e conştient că trebuie să-şi controleze purtările. Acela nu va deveni un stricat, un nimeni al societăţii, ci va deveni un om util societăţii.
Aşadar, dragii mei, întorcându-ne la acest paralitic, trecuseră atâţia pe lângă el vreme de 38 de ani şi nimeni nu-l luase în seamă pentru că refuzau să vadă în el ceea ce samarineanul văzuse în iudeul de pe marginea drumului: un om, un semen al lui, un frate de-al lui. Trece Dumnezeu şi-şi vede creatura, trece Iisus şi-l vede pe slăbănog şi-i pune o întrebare retorică: „Vrei să te faci sănătos?” Zic retorică – o întrebare retorică: consideri în ea şi răspunsul – adică: „Cum să nu vreau? De ce sunt aici?” Numai că el a spus motivarea: „Doamne, nu pot să mă fac sănătos pentru că nu am un om care să mă ajute. Să mă ajute să mă târăsc pentru că eu sunt slăbănog, sunt paralitic, nu mă duc pe picioare, doar pe braţe. Aşa nu pot ajunge şi se duce altul înaintea mea şi se vindecă, doar primul care ajunge acolo.”
Vedeţi, iubiţii mei, această întâmplare mă duce cu gândul la altceva, la Împărăţia lui Dumnezeu sau dacă vreţi la ceasul morţii fiecăruia dintre noi, pe care nimeni nu-l ştie, nu-l calculează şi nu-l poate bănui. Viaţa omului o cunoaşte numai Dumnezeu, el nu şi-o cunoaşte. Se poate curma mâine. (…) Nimeni nu-şi poate calcula lungimea vieţii. Toată este în mâna lui Dumnezeu. Important este dacă o trăieşti ca un om şi dacă ai sentimentul că o trăieşti printre oameni, că faci parte dintr-o societate care toată este creaţia lui Dumnezeu, nu vine din altă parte. Altfel, dacă nu te gândeşti la aceasta îţi pui zadarnic întrebarea de unde vin şi unde mă duc. Nu vei putea răspunde.
Vei rămâne la mijlocul întrebării. Pe câtă vreme dacă ai credinţă că vii de la Dumnezeu şi te întorci la Dumnezeu, că te-ai născut ca un om şi te vei întoarce ca un om, ca o făptură a lui Dumnezeu, atunci sensul vieţii tale capătă deplinătatea înţelesului. Şi o poţi trăi cu drag pentru că o trăieşti definindu-te pe tine prin credinţă, prin Evanghelie, prin Biserică. Aşadar, dragii mei, învăţătura pe care v-o transmit şi eu din Sfânta Evanghelie (…) este aceea de a nu ne lasă slăbănogiţi în puterile noastre sufleteşti, mai cu seamă oricât de înaintate vor fi cele trupeşti pentru că cel care trăieşte şi se primeneşte veşnic în noi este sufletul creat de Dumnezeu şi care într-o vreme se va întoarce tot la Dumnezeu. Se va întoarce la Creatorul său care va recunoaşte în el propria Sa făptură.