„Doamne, să văd” poate însemna, pe lângă voinţa recâştigării simplei capacităţi vizuale (care se confundă cu defăimarea şi condamnarea celor din jur) şi altceva: putinţa de a vedea, observa (mai bine zis), reţine, sesiza nu numai defectele, greşelile şi ticurile (ori trăsăturile) specifice altora (cu alte cuvinte nu numai un soi de cumplit şi încăpăţânat antropomorfism), ci şi natura cu podoabele ei, produsele artei, însuşirile îmbietoare şi faptele bune ale semenilor noştri, actele lor de sfinţenie şi eroism (rare, însă nu inexistente, nu excluse), scurt spus splendorile lumii acesteia.
„Să văd” poate semnifica şi zdruncinarea fixaţiei asupra hidoşeniilor (efective ori presupuse, ori transmutate dinlăuntrul nostru la ceilalţi), lărgirea câmpului vizual (care să nu se mărginească la depăşirea întru denunţare a erorilor sau slăbiciunilor altora, ci să îmbrăţişeze şi tot ceea ce în această lume înrobită păcatului certifică totuşi lucrarea duhului: arta, bunătatea, jertfa, bunăvoirea, frumuseţea , fidelitatea), trezirea noastră din coşmarul urii şi intoleranţei. „Să văd” poate, aşadar, însemna şi nădejdea accesului la o cale „strâmtă” care apropie de Domnul. Exclamaţiei „Doamne, să văd” e plauzibil să i se atribuie şi un al doilea înţeles, de taină.
Acest înţeles ultim şi criptic este poate cel adevărat şi principal, deoarece nu implică doar o categorie restrânsă de infirmi, ci întregul neam al oamenilor. În această semantică a vedea vrea să zică mai presus de orice a ne vedea pe noi. Ce-i dăruieşte mai de preţ Hristos celui care crede în El? Care anume extraordinară facultate i-o pune la îndemână? Aceea de a se vedea pe sine aşa cum îl văd ceilalţi din preajma sa, cum îl definesc şi-l califică răuvoitorii săi cei mai îndârjiţi. Deodată, prin harul lui Hristos, ne vedem în realitatea, nimicnicia, ticăloşia şi jalnica noastră josnicie. Ieşim din noi. Ne părăsim. Ne însuşim o forţă psihică antigravitaţională.
Hristos ne deschide ochii tuturora, nu numai orbilor: asupra noastră chiar. Şi declanşează în memoria noastră un proces anamnezic de neasemuită intensitate, aducându-i conştiinţei aminte de toate, riguros toate relele ce a înfăptuit cândva. Aceasta-i, probabil, esenţa actului de convertire, acesta-i primul, cel mai surprinzător şi mai aprig efect al întâlnirii cu Mântuitorul, cu Descoperitorul. Devin, cum grăieşte Apostolul, o făptură nouă. Dar în prealabil ni se relevă, ca într-o străfulgerare, făptura veche, înlănţuită în fărădelegile ei nenumărate. Şi oarecare vreme (trei zile a fost fără vedere) nu văd, adică nu mă văd decât pe mine, fantoma obsesivă şi spăimântătoare a fiinţei ce am fost până ce nu m-a fulgerat şi învăluit lumina milostivirii împărăteşti. (…)
Iată darul cel mare al lui Hristos: ne binecuvântează cu această minunată, supranaturală putinţă de a răsturna principiile termodinamicii, ipseitatea, ecuaţia personală; ne vedem aşa cum suntem (şi fără a fi nevoie să recurgem la ipoteza unui corp astral), nu cum ne plăcea a ne socoti (la fereală de orice posibilă învinuire); înzestraţi numai cu drepturi şi calităţi, neprihăniţi, stăpâni ai lumii, superiori tuturor imbecililor, răufăcătorilor şi neînţelegătorilor de pe glob şi îndeosebi celor din câmpul energetic al imperialei noastre persoane. Încântătoarea iluzie încetează. Creştinului începe – sub acţiunea darului – a-i fi silă şi groază de el. (Aşa cum, foarte probabil, le este şi altora.)
El nu se mai consideră drept şi îndreptăţit, având neîncetat dreptate şi îndurând necazuri şi nevoi numai din culpa celorlalţi şi exclusiv datorită urilor neîmpăcate, nu mai crede că-i este îngăduit orice, revenindu-le celorlalţi numai sarcina de a-l admira şi ridica în slăvi. Să văd. Să mă văd, adică. Să mă pot osândi eu, acum , înainte de oşteasca judecată, la fel de fără părtinire ca atunci. De nu şi mai sever, pentru că Dreptul Judecător va fi, oricum, blând şi milostiv; aşa-I este firea. Judecata de Apoi prealabilă şi pregătitoare o putem judeca a fi suprema harismă acordată creştinului, căci este cea mai utilă şi de priinţa prezentării noastre la Jud. în condiţiile cât mai uşurătoare mandatului încredinţat îngerilor celor buni.
ÎPS Bartolomeu Anania – „Cuvinte de învăţătură”, Editura. Renaşterea, 2009, pp. 82 – 85.