Iubiţii mei, e bine să reţinem câteva lucruri. Mai întâi relaţia dintre păcat şi suferinţă. Nu orice suferinţă este cauzată de un păcat. Există şi suferinţă cauzată din iubire, din dăruire, din omenie. Este, să zicem, suferinţa unui pompier care atunci când a îmbrăţişat această meserie şi-a asumat şi toate riscurile, are centură de siguranţă, are costum de siguranţă, are chivără pe cap, are scări de siguranţă. Dar mergând, deodată, să stingă un incendiu şi găsindu-se pe scară, zăreşte pe fereastră un copil cuprins de flăcări şi care nu s-ar putea salva. Şi atunci pompierul se aruncă el în flăcări, ia copilul, îl scoate afară, îl salvează, dar se alege cu răni groaznice pe corp. Ajunge în spital şi suferă până se vindecă. E o suferinţă! Dar născută din iubirea faţă de un copil căruia trebuia să-i salveze viaţa.
A făcut mai mult decât îi cerea meseria. Meseria îi cerea să stingă incendiul, nu să se arunce în flăcări. Dar există, repet, şi o suferinţă născută din păcat. Cine ştie? Foarte multe: păcatele tinereţii, ale vieţii uşuratice, ale desfrâului, ale alcoolismului, păcatul drogării. Toate au repercursiuni asupra sănătăţii omului. De ce le spun în repetate rânduri, în special tinerilor: „Nu aveţi curozitatea să încercaţi măcar o singură dată drogul!”? Pentru că este ca o viperă care odată ce te-a muşcat, veninul ei te străpunge şi ajunge la inimă. Nu ştim care va fi fost păcatele acestui om paralitic. Să presupunem, o simplă supoziţie, că mai în tinereţe a băut prea mult, s-a îmbătat, s-a bătut sau a căzut de pe un pod şi şi-a rupt şira spinării, şi-a vătămat comanda mersului picioarelor şi-a rămas paralitic, urmând să-şi petreacă tot restul vieţii pe pat, nefiind în stare să facă măcar doi paşi. Repet, admitem prin ipoteză. Cauzele pot fi foarte multe. Cert este însă că Mântuitorul ştia că este o legătură precisă între cauză şi efect. Cauza era păcatul, efectul era suferinţa. (…)
De îndată ce radiezi cauza, dispare şi efectul! Şi Iisus a atacat mai întâi cauza: „Iertate să-ţi fie, ţie, păcatele!”. Suferinţa era o urmare a lor. Şi ca urmare a fost firesc să-i spună: „Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă!”. Iar paraliticul s-a vindecat datorită faptului că efectul fusese înlăturat prin înlăturarea cauzei. Păcatul nu mai exista prin iertare, şi ne mai existând păcatul, nu mai putea să existe nici efectul său. Dar Mântuitorul Hristos înainte de a face aceasta, ni se spune că: „Văzând credinţa lor”. De obicei întreba pe subiectul minunii: „Crezi, tu, că pot să fac Eu aceasta?”. Şi de obicei răspundea: „Cred, Doamne!”. „Atunci fie, ţie, după cum crezi!”. De data aceasta este un plural. Pluralul poate include pe slăbănog şi pe cei patru prieteni ai săi sau fără el, doar pe cei patru prieteni. Important este că slăbănogul nefiind în stare să meargă singur la vindecător a fost adus de patru oameni pe targă. Ceea ce înseamnă solidaritatea omului faţă de semenul său. Aceştia vor fi fost vecini, cunoscuţi, rude, nu ştim.
Cert este că şi-au găsit timp să-L aştepte pe Iisus, să afle de sosirea Lui şi să-i spună: „Hai să mergem la Iisus, că Asta te vindecă”. „Păi să vezi, eu zac de atâţia ani!”. „Mergem la El, că te vindecă!” (…) Credinţă stăruitoare, nestrămutată! Numai să fii în faţa lui Iisus, şi El te va face bine! Ştim! Am auzit, poate am cam şi văzut. Credem că El te vindecă. Mai întâi că are putere, dar mai presus de toate pentru că este bun faţă de suferinţa omului. Este un exemplu extraordinar de solidaritate socială. Şi e bine să subliniez acest lucru mai ales în vremea noastră când odată cu globalizarea, aşa zisa globalizare, se înfiripează tot mai mult individualismul. Fiecare crede că este obligat să aibă grijă doar de el. Şi să-l intereseze mai puţin ceilalţi, şi de multe ori să aibă grijă doar de el în dauna celorlalţi, fără nici un fel de probleme de conştiinţă. Evanghelia ne învaţă să fim solidari unii cu alţii şi mai cu seamă în suferinţă. Şi să fim laolaltă unii cu alţii întrajutorându-ne. (…) Important este că credinţa lor i-a dus până la capăt şi credinţa slăbănogului l-a mântuit, l-a vindecat.
sursa: doxologia.ro