Vrând să-i încredinţeze de învierea Sa, Mântuitorul a venit în mijlocul ucenicilor Săi și le-a adresat salutul păcii, potolind tulburarea lor. Prin acest gest le arată cum că este însuşi El, Învăţătorul lor, Care Se îndulcea întru acest cuvânt de bucurie şi cu acesta i-a întrarmat şi pe ei când îi trimitea la propovăduire. Dar, fiindcă prin acest grai nu s-a potolit tulburarea sufletului lor, le arată lor într-un alt mod că este Fiul lui Dumnezeu, Care ştie inimile, căci zice: „Pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră?” A şti gândurile oamenilor este potrivit fără nicio îndoială doar lui Dumnezeu.
Aduce mai apoi Mântuitorul pipăirea mâinilor şi a picioarelor, căci zice: „Vouă vi se pare că duh sunt Eu, adică nălucă, precum multe [duhuri] ale celor morţi, mai ales pe la mormânturi obişnuiesc a se năluci. Însă ştiţi că duhul nici carne şi nici oase nu are, iar Eu şi carne şi oase am, deşi, mai dumnezeieşti şi mai duhovniceşti”. Trupul Domnului după Înviere nu era duh, ci un trup pnevmatic, duhovnicesc, care nu mai are trebuință de necesitățile fiziologice precum hrană, apă, somn, cu toate că pentru încredințarea ucenicilor a mâncat cu iconomie ca să arate că însuşi trupul cel ce a pătimit a înviat. Că trupul pe care îl avem acum este sufletesc, adică se ocârmuieşte de suflet şi de cele fireşti şi sufleteşti, prin aceste puteri dându-i-se viaţă. Iar trupul cel de după înviere Apostolul Pavel l-a numit „duhovnicesc” (1 Corinteni 15,44), carele, adică, de duh dumnezeiesc i se dă viaţă şi se ocârmuieşte, iar nu de suflet, devenind astfel nestricăcios.
După ce le-a dat pacea sufletului şi le-a potolit lor inimile prin cele ce le-a zis, prin cele ce s-au pipăit, prin cele ce le-a mâncat, încredinţând astfel învierea cea adevărată a trupului Său, „atunci le-a deschis lor mintea ca să priceapă Scripturile” (Luca 24,45). Pentru că de nu s-ar fi liniştit sufletele lor, cum ar fi cunoscut, fiind acestea turburate şi neaşezate? Căci zice: „îndeletniciţi-vă şi cunoaşteţi” (Psalm 45,10). Pentru aceasta şi îi învaţă pe dânşii că de nevoie era să pătimească astfel Hristos. Cum anume? Prin lemnul Crucii. Căci, de vreme ce prin lemn s-a făcut pierzarea, de nevoie era ca prin lemn să se şi desfacă stricăciunea şi, prin durerile cele de pe lemn trecând Domnul nebiruit, să strice desfătarea cea din lemn (Facere 3, 6-7). Apoi „să şi învieze a treia zi, şi să se propovăduiască în numele Lui pocăinţa şi iertarea păcatelor întru toate neamurile” (Luca 24,47-48).
Bineînțeles că aici Mântuitorul face referire la Botezul creștin, căci întru acesta şi pocăinţă se face prin spovedanie şi părăsire a răutăţilor şi păgânătăţilor celor mai dinainte, şi iertarea păcatelor urmează. Acesta este Botezul lui Hristos, cu care Hristos S-a botezat, adică duhovnicesc, nu iudaic; nici întru felul în care era botezul lui Ioan Înaintemergătorul, spre pocăinţă numai (Faptele Apostolilor 13, 24), ci dătător de împărtăşire a Duhului Sfânt şi de iertarea păcatelor, în ce fel El a arătat când S-a botezat pentru noi în Iordan şi pe Duhul Sfânt în chip de porumbel L-a arătat (Matei 3,16).
Cuvântul propovăduiţi, învățați „în toate neamurile” a ieşit, „începând de la Ierusalim”, căci trebuia ca, după ce toată firea în Hristos s-a unit şi s-a luat, a nu se mai despărţi de acum în două părţi – în evrei şi în păgâni –, ci a începe cuvântul de la Ierusalim şi a se odihni întru neamuri, împreunând firea [omenească]. Iar „voi sunteţi martorii acestora”, adică Apostolii sunt martori ai Patimilor şi ai Învierii Domnului. Apoi, ca să nu se tulbure ei înlăuntrul lor şi să cugete aşa: „Cum, noi, oameni de rând fiind, vom mărturisi fiind trimişi la neamuri? Ridicându-ne împotriva ierusalimitenilor care şi pe Tine Te-au omorât?”, le zice [Domnul]: „îndrăzniţi, pentru aceasta, că voi trimite cât de grabă făgăduinţa Tatălui Meu, pe care am grăit-o prin Ioil: «Voi vărsa din Duhul Meu peste tot trupul.. .» (Ioil 3,1-2). Aşadar, voi cei care sunteţi fricoşi şi fără de bărbăţie, şedeţi în cetate până ce vă veţi îmbrăca cu putere de Sus, nu omenească, ci cerească”. Şi nu a zis „veţi primi”, ci „vă veţi îmbrăca”, pe cea dinspre toate părţile păzire a întrarmării celei duhovniceşti arătându-o.
„Şi i-a dus afară, până spre Betania” – aceasta s-a întâmplat în ziua cea de-a patruzecea după Înviere. Cele relatate de Evanghelist trebuie să le înțelegem că au avut loc în multe zile, precum însuşi Evanghelistul Luca zice la Fapte: „arătându-se lor în vremea celor patruzeci de zile” (Faptele Apostolilor 1,3) – căci adeseori venea şi Se ducea.
Şi „i-a binecuvântat” pe ucenici, poate adică şi putere păzitoare punând întru dânşii până la venirea Duhului, fagăduință care se referă şi la noi învăţându-ne ca, atunci când ne vom duce undeva, să-i încredinţăm binecuvântărilor pe cei din stăpânirea noastră.
„Şi Se înălţa la Cer”. Pentru că Sfântul Prooroc Ilie ca spre Cer se ridica, întrucât se părea că se înalţă, ca şi cum spre Cer (4 Regi 2,11); iar Mântuitorul întru însuşi Cerul, înaintemergător al tuturor S-a suit, ca împreună cu sfântul Său trup să Se arate Feţei lui Dumnezeu, şi pe scaun, cu Tatăl, împreună-şezător să-1 arate pe el. Iar acum este închinată firea noastră întru Hristos de toată puterea îngerească.
Înălţarea la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui, potrivit Părintelui Dumitru Stăniloae, reprezintă deplina pnevmatizare şi îndumnezeire a trupului Său omenesc, deplina umplere a lui de infinitatea dumnezeiască, deplina ridicare a lui la starea de mediu transparent neîmpiedicat al iubirii infinite a lui Dumnezeu în lucrarea ei îndreptată spre noi. Fără îndoială aceasta nu înseamnă şi topirea trupului lui Hristos în infinitatea dumnezeiască. Răstimpul dintre Înviere şi Înălţare a avut, pe lângă rosturile amintite, şi pe acela de a asigura pe ucenici prin acte sensibile (Hristos mănâncă cu ei), că a înviat, şi prin cuvinte, că va fi cu ei până la sfârşitul timpului, deci despre comuniunea Lui cu ei şi cu Biserica Sa. „Înălţarea nu scoate pe Iisus din comuniunea cu cei ce vor crede în El, ci duce, dimpotrivă, această comuniune la deplinătatea unei interiorităţi reciproce cu aceştia, datorită pnevmatizării culminante la care ajunge trupul Lui prin înălţare.”
„Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu”. Chiar dacă încă nu Se pogorâse Duhul Sfânt peste ei, aceștia petreceau duhovniceşte. Căci ei, care mai înainte stăteau încuiaţi (Ioan 20,19, 26), acum în mijlocul arhiereilor se aflau, şi nimic dintru cele ale vieţii acesteia nu este întru ei, ci toate defăimându-le, în templu îl lăudau „în toată vremea” pe Dumnezeu şi bine îl cuvântau.
Să ne facem şi noi următori ai acestora şi să fim „în toată vremea”, în viaţă sfântă, „lăudând” prin viaţa aceasta „şi binecuvântând pe Dumnezeu”! Pacea lui Hristos care covârșește toată mintea să păzească și sufletele voastre. Amin.
HRISTOS S-A ÎNĂLȚAT!