Pocăința este uşa care scoate din întuneric şi duce în lumină. Deci cel care nu intră în lumină, n-a trecut frumos prin ușa pocăinţei; căci dacă ar fi trecut, ar fi fost în lumină. Iar cel ce nu se pocăieşte păcătuieşte, pentru că nu se pocăieşte: „Căci cine ştie să facă binele şi nu-l face, păcat are” (Iacov 4, 17).
În Duminica după Botezul Domnului, cu binecuvântarea Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe din Moldova, Înaltpreasfințitul Mitropolit Vladimir, Preasfințitul Siluan, Episcop de Orhei, Vicar mitropolitan, a săvârşit Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie la Catedrala Mitropolitană „Nașterea Domnului” din Chișinău. Preasfinței Sale i-a coliturghisit soborul de slujitori ai Catedralei.
Propovăduirea pocăinței reprezintă temelia învățăturii Prorocilor, precum și a Însuși Mântuitorului Hristos. De la Începutul ieșirii Sale la propovăduire, Hristos a spus: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!” Din nefericire, în limbajul comun de astăzi pocăința nu mai este înțeleasă în complexitatea și adâncimea sa. Prin pocăință se înțelege mai mult părerea de rău în urmă unui păcat și mărturisirea acestuia, odată cu hotărârea de a nu-l mai săvârși. Însă, așa cum ne apare în Sfintele Evanghelii, că și în scrierile Părinților Bisericești, pocăința este procesul lăuntric, schimbarea de înțelegere a lucrurilor, care-l determina pe om să se întoarcă la Dumnezeu, este dezlipirea privirii omului de la pământ și îndreptarea ei către cer.
„Adevărata pocăinţă nu înseamnă doar a te căi pentru păcatele făptuite, ci a-ţi întoarce desăvârşit sufletul propriu de la întuneric la lumină, de la pământ la cer, de la sine la Dumnezeu. Pocăinţa fără această întoarcere desăvârşită nu este altceva decât o joacă cu Dumnezeu şi cu sufletul propriu. Iar cu Dumnezeu nu te poţi juca. El miluieşte pe cel ce se pocăieşte, dar loveşte cu mână grea pe cel ce nu se căieşte sincer şi desăvârşit. Iar când El răneşte, rana este adâncă şi nimeni nu o poate tămădui în afară de El Însuşi,” menționează Sfântul Nicolae Velimirovici.
Totodată, pocăinţa este o stare la fel de actuală şi firească pentru omul contemporan, aşa cum a fost şi în primele veacuri creştine, iar creştinul de astăzi nu are mai puţină nevoie de curăţie decât au avut părinţii filocalici, pentru că Dumnezeu spre Care tindem este neschimbat, iar omul, indiferent de gradul de cunoaştere şi de acces la informaţie, rămâne acelaşi, în limitele firii sale.
