Nimic nu are atâta putere înaintea Domnului ca iertarea aproapelui, pentru că ea înseamnă urmarea uneia din lucrările cele mai apropiate de noi ale milostivirii lui Dumnezeu, şi nimic nu ne ispiteşte atât de mult ca mânia şi dorinţa de a ne răzbuna cu vorbe, iar deseori chiar şi cu fapte pline de aprindere.
De ce oare nu iertăm totdeauna, ci în cele mai multe cazuri ne lăsăm pradă izbucnirilor de mânie, supărare şi nemulţumire? Cred că din pricina faptului că nu luăm aminte la preţul iertării. Ne scapă din vedere ceea ce câştigăm prin iertare, în vreme ce paguba adusă de jignire ni se pare peste măsură de evidentă. Din inima iubitoare de sine iese gândul: „De ce să iert?”, şi nu iertăm.
S-ar cuveni însă ca în clipa când ne simţim jigniţi să ne refacem în minte şi în inimă chipul celor ce ni s-au făgăduit în schimbul iertării, care sunt neasemuit mai preţioase decât cele mai mare pierderi pe care i le poate pricinui omului jignirea; atunci, de orice jignire am avea parte, din inimă va ieşi glasul dătător de îmbărbătare: „Ai de ce să ierţi”, şi vom ierta. (…) Aşadar, adu-ţi aminte de păcatele pentru care ai fost iertat sau pentru care cauţi iertare, şi – dacă nu din recunoştinţă pentru mila primită, atunci pentru nădejdea de a o primi – iartă, iartă şi iarăşi iartă cu inimă largă, deschisă şi nefăţarnică.
Bineînţeles, nu se poate dobândi deodată o pace atât de adâncă şi de îmbelşugată ca ea să poată înghiţi orice lovitură a jignirilor – dar începe cu treapta cea mai de jos, şi vei ajunge la cea mai de sus. Cea dintâi treaptă a nemânierii şi, prin urmare, a iertării este tăcerea. De acolo să şi începi: când te jigneşte cineva, taci, urmând prorocului David, care spune despre sine: tulburatu-m-am, şi n-am grăit (Ps. 76, 4).
Fă aşa o dată, data următoare vei tăcea mai uşor, şi cu cât vei tăcea mai des, cu atât vei întâmpina mai lipsit de tulburare jignirile. Întărindu-se, netulburarea aduce tihnă, iar tihna se preschimbă în pace; atunci vei fi în faţa jignirilor ca un zid tare în faţa loviturilor firelor de nisip învolburate de către vânt. Iar dacă nu te vei apuca să îţi calci pe inimă, vei deveni tot mai irascibil şi vei ajunge să te scoată din fire orice nimic.
Deasa iertare a jignirilor nu numai că-i împărtăşeşte omului uşurinţa şi deprinderea de a ierta, ci dezvoltă chiar setea de a fi jignit pentru Domnul, care face ca cel lovit peste un obraz să-l întindă şi pe celălalt şi ca cel silit să meargă o stadie să meargă două. Aceasta este o înălţime ce ni se pare de neatins, dar la care cel ce a început să ierte aşa cum trebuie urcă totuşi uşor, firesc, fără deosebite sforţări. Iertarea jignirilor este virtutea cea mai atrăgătoare, care aduce îndată răsplată în inimă.
sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul – „Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor”, vol II, Ed. Sophia