Mândria și înfumurarea sunt două mari piedici în calea virtuții, care-i fac și pe cei mici să creadă că sunt mari și vrednici de multe, însă foarte ușor se rătăcesc și se pierd. Pentru că „tot cel ce are inima mândră e necurat în faţa lui Dumnezeu” (Pilde 16,5) și „Domnul le stă’mpotrivă celor mândri, dar celor smeriţi le dă har” (Pilde 3,34). Cei care au această mare patimă a mândriei, care este cauza tuturor relelor în lume, sunt părăsiți de Dumnezeu și lipsiți de al Său ajutor, rămânând drept un pustiu nefericit și neroditor de nici un bine.
Acest lucru a pățit și învăţătorul de lege din pericopa din această duminică, care a îndrăznit să-L ispitească pe Mântuitorul Hristos, întrebându-L cu viclenie și îngâmfare. Domnul, cunoscând răutatea lui, l-a întrebat ce scrie în Lege, pentru a-l determina să mărturisească el cu gura sa, spre mustrarea și osândirea lui. Dar, învățătorul de lege, voind să se îndreptățească pe sine, L-a întrebat pe Hristos: „Cine este aproapele meu?” Legea îl numește „aproape” pe orice om care are nevoie de ajutor și-l cheamă așa deoarece toți oamenii suntem apropiați între noi, unul lângă celălalt; lucru pe care nu-l gândea acel învățător, ci el îl considera aproape al său doar pe cel care este egal cu el în virtute. Anume din acest motiv, plin de mândrie fiind, a întrebat în sensul că, cine este atât de virtuos ca mine?
Mântuitorul Hristos, plin de înțelepciune, îi arată prin această frumoasă parabolă că porunca aceasta o împlinește cel care îl ajută pe fratele său la vreme de nevoie.
„Iar Iisus, răspunzând, a zis: „Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tâlhari care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Iar din întâmplare un preot cobora pe calea aceea, şi văzându-l, a trecut pe-alături. Tot aşa şi un levit, ajungând în locul acela şi văzând, a trecut pe-alături. Iar un samarinean care mergea pe cale a venit la el şi, văzându-l, i s’a făcut milă; şi apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin; şi punându-l pe dobitocul său, l-a dus la un han şi i-a purtat de grijă. Şi a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat hangiului şi i-a zis: Ai grijă de el; şi ceea ce vei mai cheltui ţi-i voi da eu când mă voi întoarce” (Luca 10, 30-35).
Prin această frumoasă parabolă, Mântuitorul ne învață dragostea și milostivirea față de aproapele, îndemnându-ne să-i ajutăm după putința noastră pe cei mai necăjiți și mai săraci decât noi, pentru că nu există nimic mai scump decât aceasta, deoarece în urma acestui act al milosteniei au folos amândouă părți: cel sărac se folosește de cele primite, care-i sunt necesare trupește, iar cel care face milostenie primește răsplată din punct de vedere sufletesc, lucru care este mai bun.
De asemenea această parabolă ne mai arată și multa milostivire și bunătate a lui Dumnezeu manifestată față de omul căzut și rănit. Pentru că Mântuitorul Hristos, Samarineanul Milostiv, s-a întrupat din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria într-un mod tainic cu scopul de a ne izbăvi de păcat și a ne vindeca. „Dobitocul său” este Trupul lui Hristos, vinul este cuvântul învățăturii, iar uleiul este iubirea sa nemăsurată și fără de margini față de oameni.
Biserica lui Hristos este hanul care îi primește pe toți, indiferent de națiune sau de măsura virtuții sau a păcătoșeniei fiecăruia. Iar episcopii, dimpreună cu preoții și diaconii sunt hangiii cărora Dumnezeu le-a dat cei doi dinari, adică Vechiul și Noul Testament, care au amândouă chipul și cuvintele Împăratului Hristos. În grija acestora ne-a lăsat Mântuitorul Hristos când a urcat la ceruri și le-a spus: „Ai grijă de el; şi ceea ce vei mai cheltui ţi-i voi da eu când mă voi întoarce”. Iar întoarcerea samarineanului nu este altceva decât cea de-a Doua Venire a Domnului nostru Iisus Hristos, când dintre aceștia va zice : „Doamne, doi dinari mi-ai dat, iată alți doi ăți dau înapoi” și Domnul le va zice : „Bine, slugi bune și credincioase! Intrați în bucuria Domnului vostru!” (Matei 25, 22).
Prin cuvintele pe care i le-a adresat Mântuitorul învățătorului de lege: „Mergi şi fă şi tu asemenea!“, Domnul nostru ne învață să devenim și noi următori ai Săi în iubire și milostivire față de cei lipsiți și necăjiți, așa cum S-a arătat și El față de noi cei nemulțumitori și nerecunoscători. Să ne coborâm de pe dobitocul mândriei, al nepăsării și al zădărniciei, și să turnăm untdelemnul iubirii de oameni și să legăm rănile celor care suferă, cu vorbe de mângâiere. Dar nu numai în cele trupești suntem datori să-i ajutăm pe cei de lângă noi, ci și în cele sufletești, învățându-i cele folositoare de suflet și mântuitoare. Și astfel vom îndeplini Legea lui Hristos, după cuvântul Apostolului Ioan, care zice: „Întru aceasta este iubirea: nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit pe noi şi L-a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Iubiţilor, dacă Dumnezeu în acest fel ne-a iubit pe noi, datori suntem ca şi noi să ne iubim unii pe alţii” (I Ioan 4, 10-11). Amin.