DUMINICA DINAINTEA NAŞTERII DOMNULUI (A SFINŢILOR PĂRINŢI DUPĂ TRUP AI DOMNULUI)
În Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos toate praznicele dumnezeieşti: Crăciunul (Naşterea Domnului), Învierea, Înălţarea Sfintei Cruci, toate au înainte şi după sărbătoare, o pregătire a sărbătorii, care te face să înaintezi către ea, să trăieşti acel moment suprem al ei şi apoi să creşti în ea, să creşti din sărbătoare. Sărbătoarea înţeleasă ca un eveniment dumnezeiesc, un fapt al lucrării lui Dumnezeu în opera Sa pentru ca lumea neîncetat să se înrădăcineze în acest fapt dumnezeiesc şi să crească aşa ca dintr-o rădăcină, să se împlinească şi să meargă din desăvârşire în desăvârşire, neîncetat, cum spune dumnezeiescul Pavel: “Să meargă din slavă în slavă”, în acest orizont divin, însorit. Pregătirea naşterii Domnului, a faptului unic în creaţie, în care Dumnezeu coboară la om şi în lume pentru ca pe om şi lumea întreagă să înalţe la dumnezeire, să-l îndumnezeiască pe om.
Acest act unic al istoriei îl mărturiseşte Evanghelia, şi facă Domnul, întreaga lume, omenire, să se îndrepte spre Evanghelie, căci ea este unică. Toate religiile să trăiască acest dar al Dumnezeirii, al coborârii lui Dumnezeu la noi!
Şi, Doamne, cât de negrăit va descrie, şi câtă înţelepciune divină, înţeleasă şi mai puţin înţeleasă de noi, ne pregăteşte Dumnezeu pentru a trăi taina întrupării Sale, taina prin care El, Părintele Ceresc trimite pe Fiul Său din veci, Dumnezeu din veci, să se facă om! Omul creat după chipul Lui din veci, dar făptură. Deci El, Fiul lui Dumnezeu, să se întrupeze în făptură!…Şi ne descrie Evanghelia de astăzi legătura Fiului lui Dumnezeu devenit om, cu întreg neamul Lui, cu cele două genealogii (cum se numesc în Scripturi).
Ce înseamnă o genealogie? În vremea veche se păstrau anumite genealogii. Oameni mai înstăriţi, cu orizont mai larg, cum sunt boierii, îşi urmăreau părinţii, înaintaşii lor, cu ani, cu sute de ani, ca să desluşească undeva, la vreun moment – nu la rădăcină, că rădăcina e unică – în istorie, pe cineva mai deosebit… Este legătura noastră cu moşii şi strămoşii, iar în Sfânta Evanghelie, legătura Fiului lui Dumnezeu cu noi, oamenii.Şi am auzit în dumnezeiasca Evanghelie de astăzi (cei care au fost la vreme, când s-a citit dumnezeiasca Evanghelie, iar pentru ceilalţi, acum s-o reamintim, după cuviinţă) că Sfânta Evanghelie după Matei începe chiar cu această genealogie; cu una din ele: cu acea genealogie a Mântuitorului, altfel spus, cu părinţii şi strămoşii Lui după trup, după firea omenească.
Şi chiar aşa începe Evanghelia după Matei: “Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam …”. Se desfăşoară apoi neamurile după trup ale Mântuitorului, de la Avraam, părintele Avraam, care a trăit, după calculul cercetătorilor, cu vreo opt sute de ani înainte de Mântuitorul Iisus Hristos. Citim aici o parte din aceste neamuri; reproducem şi înţelegem pe urmă că este vorba şi de celelalte:“Avraam a născut pe Isaac (fiul său, pe care a vrut să-l jertfească; dar Dumnezeu n-a îngăduit. Isaac a fost un simbol, o anticipare a jertfei Fiului lui Dumnezeu); Isaac a născut pe Iacov (cu doisprezece fii, patriarhii, dintre care şi Iosif cel drept); Iacov a născut pe Iuda şi pe fraţii lui; Iuda a născut pe Fares şi pe Zara, din Tamar; Fares a născut pe Esrom; Esrom a npscut pe Aram…” Şi aşa se desfăşoară până la David, până la Solomon şi până la strămutarea în Babilon. Apoi, după strămutarea în Babilon, pomeneşte de Iehonia, Salatiel, Zorobabel şi ceilalţi care apoi au venit în istorie, de la părinţii lor, şi ajunge această desfăşurare de neamuri din generaţie în generaţie, socotindu-le patrusprezece; trei grupe de câte patrusprezece, fiecare grupă de două ori câte şapte, după numerele zilelor creaţiei, aici toate socotite nume sfinte. (“…toate neamurile de la Avraam până la David sunt paisprezece; de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece ; şi de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece neamuri”).Aceasta este genealogia dată de Sfântul Evanghelist Matei. Poate vă întrebaţi de ce începe de la Avraam. Avraam este părintele neamului evreiesc, iar într-un anume fel şi părinte al celor trei religii monoteiste. De la Avraam, prin Agar, sclava sa, a descins lumea arabă. Soţia lui Avraam, Sarra, n-a avut copii şi, atunci, primul copil s-a născut din Avraam cu Agar, sclava. Aşa era rânduiala atunci, ca să aibă urmaşi şi cu sclavele. Deci din Avraam şi Agar s-a născut Ismael. Apoi, când Sarra a născut şi ea pe Isaac, sărmana Sarra a îndepărtat-o pe Agar. Şi Agar a plecat cu feciorul ei în pustie, unde a pătimit o vreme, dar Dumnezeu i-a ocrotit şi n-a pierit. Şi a fost odrăslit din Avraam cu Agar, Ismael – neamul lumii arabe. Poate aici este o dramă în istorie, şi anume: Agar şi Ismael au fost îndepărtaţi, dar lumea arabă, islamul, îl consideră pe Avraam ca un părinte, însă au oarecare amărăciune pe cei urmaşi din Sarra şi Isaac, şi iată că au durat peste milenii aceste supărări. Dar noi nădăjduim că până la urmă vor ajunge la pace, că iată, prin Avraam mai adânc, la sursă, Una e rădăcina şi anume Hristos, din Tatăl în Duhul Sfânt. Până la urmă, tot cum a spus Mântuitorul, va fi o turmă şi un păstor pentru toată lumea.Şi atunci, iubiţilor, reţineţi acest fapt: de la Avraam înfăţişează Sfântul Evanghelist Matei, moşii şi strămoşii Mântuitorului după trup până la Hristos.
Avraam – am spus – e părintele neamului evreiesc şi părintele islamului, dar prin Maica Domnului şi noi îl cinstim pe Avraam; deci este un părinte comun, după trup, al celor trei mari religii monoteiste.De ce Sfântul Evanghelist Matei înfăţişează pe moşii şi strămoşii Mântuitorului de la Avraam, urcând spre Hristos? Repet: pleacă de la Avraam, merge prin Isaac, Iacov, David, Solomon, Zorobabel şi urcă la acel moment al istoriei în care S-a născut Hristos. Reţinem acest lucru de mare însemnătate. De ce de la Avraam? Evanghelia după Matei este scrisă de el, întâi în limba aramaică, în care a vorbit Mântuitorul. A fost scrisă pentru evrei, adică să le spună: “Fraţii mei evrei! Hristos cel răstignit şi înviat este de la Avraam, pe care voi îl cinstiţi şi-l socotiţi tată. Noi, iată, îl avem pe Avraam.
Hristos este Mântuitorul. Recunoaşteţi-L, credeţi, iubiţi-L şi mântuiţi-vă prin El!” De aceea această evanghelie, după Matei, scrisă pentru evrei, începe cu genealogia, cu strămoşii Mântuitorului de la Avraam, pe care îl preţuiesc toţi evreii….
Observaţi cele două genealogii: una urcă spre Hristos, pentru neamul evreiesc numai, cealaltă coboară de la Hristos, mergând înapoi, cuprinzând întreaga omenire până la Adam, deci adresându-se tuturor. Dacă cea de la Matei se adresează neamului evreiesc, cea de la Luca se adresează întregului neam omenesc. Şi atunci, aceste două genealogii ne descoperă legătura cu Dumnezeu şi a lui Dumnezeu cu noi. Dumnezeu, Care S-a făcut om şi, iată, genealogiile ne arată cum Hristos Se înrudeşte după trup cu noi, cu toţi.Sfinţii evanghelişti Matei şi Luca ne înfăţişează obârşia trupească, originea trupească, după trup, cu noi toţi, pe cele două linii: urcând în sânul neamului evreiesc, şi coborând către noi, către fiecare din noi.Obârşia după trup! Mai este o obârşie a Mântuitorului; care credeţi? Cea firească (după fire), cea divină. Ei bine, ceilalţi doi evanghelişti, Marcu şi Ioan (vedeţi, doi câte doi: primul şi al treilea; al doilea şi al patrulea) ne înfăţişează această obârşie. Primul şi al treilea ne dezvăluie legătura trupească, a omenităţii, a lui Hristos cu noi. Cealaltă – legătura duhovnicească, dumnezeiască. Căci, iată, Evanghelia după Sfântul Marcu începe deodată, strălucind, ca izbucnind din marea taină a lui Dumnezeu: “Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (deodată, ca un fulger dumnezeiesc), precum este scris în proorocie (la Maleahi) şi Isaia: Iată, Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta. Glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”. Deci aici avem – observaţi – tot genealogia, dar de cealaltă natură, dumnezeiască. Iar Sfântul Evanghelist Ioan spune ceva mai pe larg, începând tot cu obârşia dumnezeiască, când zice: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Şi întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor”.
Deci şi această evanghelie ne dezvăluie această taină a tainelor, şi anume că Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu-Cuvântul, Cel Care S-a întrupat şi Care e din veci Fiu al lui Dumnezeu. Şi toate printr-Însul s-au făcut. El e rădăcina umanităţii, rădăcina creaţiei întregi; El, Fiul lui Dumnezeu.Astfel vedem cum dumnezeieştile Scripturi ne dezvăluie pe Iisus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, răsărind din sânul Părintelui Ceresc din veci. Căci Părintele Ceresc e Părinte din veci şi, fiind Părinte din veci, din veci e şi Fiul. Dacă n-ar fi Fiul din veci, n-ar fi nici Părinte din veci şi n-ai putea să-L numeşti Tată al nostru… decât doar cei care socotesc – ca sărmanul, nefericitul Arie – că Hristos e făptură. O, sărmanul Arie! N-avea voie să spună “Tatăl nostru”, pentru că minţea, ca toţi cei ce nu recunosc pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Aceştia mint când zic Tatăl nostru, pentru că nu recunosc pe Fiul din veci. Căci numai aşa Părintele Ceresc e Părinte din veci, dacă are un Fiu din veci şi prin Fiul ne are şi pe noi toţi ca fii ai Lui. Aşa gândim. N-au dreptul să spună nici Tatăl nostru, nici să se numească fii ai lui Dumnezeu, căci numai prin Fiul din veci suntem şi noi fii ai lui Dumnezeu.Şi încă o mare taină se descoperă, o, iubiţilor: În Iisus Hristos, Domnul nostru, sunt unite desăvârşit două firi: firea (natura) dumnezeiască şi cea omenească. Cum am fost noi zidiţi? A zis Părintele Ceresc în sfatul Sfintei Treimi: “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră”.
Or, ce înseamnă a fi zidit după asemănarea lui Dumnezeu? În legătură cu Sfânta Evanghelie de astăzi, şi din cuvântul smerit de astăzi, aceasta înseamnă: că aşa cum în Fiul lui Dumnezeu sunt două naturi – divină şi umană -, şi în noi oamenii, sunt două lumi: e lumea firii noastre, zidită, firească, din ţărâna pământului, cum spune Scriptura, dar e şi ceva dumnezeiesc în noi; e harul dumnezeiesc şi îndumnezeitor în noi, pe care Fiul lui Dumnezeu l-a insuflat, în Duhul Sfânt. Deci şi în noi e ceva tainic, adânc; ceva zidit, omenesc, dar şi ceva dumnezeiesc, după chipul lui Dumnezeu făcut om. De ce subliniez aceasta? E de mare însemnătate. Pentru că numai aşa îl înţelegem curat pe om, numai aşa ne înţelegem pe noi, numai aşa ne împlinim pe noi, cu aceste două daruri dumnezeieşti: de a fi zidiţi din ţărâna pământului şi de a avea în noi şi ceva din veşnicia lui Dumnezeu, din infinitul divin, din înălţimea divină. Aşa ne împlinim, când simţim în noi aceste două lumi; trăind în lumea aceasta (cu hrană, bătură, îmbrăcăminte, adăpost şi celelalte, uneori cosmetizate, prefăcute, mistificate, sau mai ştiu eu cum), dar având şi ceva dumnezeiesc în noi; şi noi uităm de dumnezeiescul din noi.
(Părintele Constantin Galeriu)