„Deci, tot cela ce Mă va mărturisi pre Mine înaintea oamenilor, și Eu îl voi mărturisi pre el înaintea Tatălui Meu, Carele este în ceruri. Iar cela ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de dânsul înaintea Tatălui Meu, Carele este în ceruri” (Mt 10,32-33).
Aceasta a grăit Domnul ucenicilor Săi, care stăteau atunci înaintea feţei Lui; aceasta a zis Atoatevăzătorul Domn, Care privește viitorul îndepărtat ca pe cele de faţă – le-a zis tuturor ucenicilor Săi, fără deosebire de vreme și de loc; asta ne-a zis Domnul şi nouă, celor ce stăm aici, în biserica Lui, care ne-am înscris în numărul ucenicilor Lui prin Sfântul Botez. Fulgerul aleargă cu repeziciune de la un capăt la celălalt al cerului: şi hotărârea Domnului ne-a ajuns după optsprezece veacuri, vestită nouă astăzi prin Evanghelie în toată puterea şi limpezimea sa. Ucenici ai Domnului nu sunt cei care doar se numesc creştini, după numele Lui, nici cei care doar au luat asupra lor făgăduinţele slujirii Lui. Ucenici sunt cei ce Îl mărturisesc în chip lucrător ca Domn al lor, care îl mărturisesc în chip lucrător ca Stăpân cu drepturi depline asupra lor și ca Împărat Veşnic, urmând învăţăturii Lui ca învăţăturii Domnului lor, împlinind poruncile Lui ca pe poruncile Domnului lor. Mărturisirea trebuie săvârşită cu mintea, cu inima, prin cuvânt, prin faptă, întreaga viaţă. Ruşinea, sfiala, șovăiala sunt de neîngăduit în mărturisire.
Mărturisirea cere lepădare de sine hotărâtă. Ea trebuie să fie solemnă. Ea trebuie să fie împlinită ca în faţa întregii lumi, înaintea sfinţilor îngeri și înaintea îngerilor căzuţi, înaintea ochilor pământului şi ai cerului. Apostolii nu s-au ruşinatşi nu le-a fost frică să îl mărturisească pe Dumnezeu-Omul, Cel omorât cu moarte de ocară, Cel osândit de judecata bisericească şi lumească, nu s-au ruşinatşi nu le-a fost frică să Îl mărturisească înaintea judecăţii bisericeşti şi lumeşti, înaintea puternicilor şi a înţelepţilor pământului, înaintea tiranilor şi a chinuitorilor, înaintea chinurilor şi caznelor, înaintea morţii silnice. Acelaşi fel de mărturisire au adus prinos Domnului sfinţii mucenici, care au adăpat toată întinderea pământului cu sângele lor, care au făcut să răsune tot pământul de sfânta mărturisire a adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu şi cinstiri a lui Dumnezeu. L-au mărturisit pe Domnul, prin nevăzută mucenicie şi statornică lepădare de lume și de sine, de-a lungul întregii vieţi, cuvioşii monahi: ei au slujit drept legătură a pământului cu cerul, a îngerilor cu oamenii, fiind ai cerului în vremea petrecerii lor pe pământ, intrând încă din vremea petrecerii lor pe pământ în împărtăşire cu îngerii şi în cetele lor. L-au mărturisit pe Domnul prin dispreţuirea şi prin călcarea principiilor lumeşti acei bineplăcuţi ai lui Dumnezeu care s-au nevoit în mijlocul lumii, despre care pe drept am putea lega cuvintele Evangheliei: Ei în lume sunt, dar din lume nu sunt (In 17,11;16).
Mărturisirea Domnului, însoţită de hotărâta şi deplina lepădare de lume şi de sine, a fost semnul tuturor sfinţilor. Cine mărturiseşte pe Domnul, în vremea pribegiei sale pământeşti, cu mărturisirea pe care a poruncit-o Domnul, cine dovedeşte prin viaţa sa că Îl mărturiseşte neabătut drept Domn şi Dumnezeu al său, despre acela mărturiseşte Domnul că este ucenic al Său, apropiat al Său — ÎI mărturiseşte nu doar în faţa lumii întregi, ci şi în faţa lui Dumnezeu-Tatăl. Mărturisirea omului către Dumnezeu-Fiul înaintea lui Dumnezeu-Tatăl este aducerea acelui om în cea mai strânsă unire cu Dumnezeu (In 14,20). Mărturisirea de Dumnezeu rânduită, lui Dumnezeu plăcută, a lui Dumnezeu de către om este semnul alegerii acelui om de către Dumnezeu. Cuprinderea în rândul celor aleşi este rodul bunei îndreptări a voii omeneşti.
Mărturisirea slăbănoagă, cu două înţelesuri, nu e primită, e lepădată ca netrebuincioasă, ca nevrednică de Dumnezeu. Nu este de ajuns mărturisirea în adâncul sufletului: este neapărată nevoie de mărturisirea cu gura şi cu cuvântul. Nu este de ajuns mărturisirea cu cuvântul: este neapărată nevoie de mărturisirea cu faptele şi cu viaţa.
Că cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele întru acest neam preacurvar şi păcatos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Sau cu sfinţii îngeri (Mc 8,38).
Trebuie nu numai să mărturisim pe Domnul, nu doar să recunoaştem Dumnezeirea si stăpânirea Lui – trebuie să mărturisim învăţătura Lui, trebuie să mărturisim poruncile Lui. Împlinirea lor împotriva obiceiurilor îmbrăţişate îndeobşte în societatea omenească este mărturisirea Domnului și a cuvintelor Lui înaintea oamenilor.
Societatea omenească este numită ,,păcătoasă si „preacurvară”, fiindcă ea, în cea mai mare parte, s-a aplecat către viaţa păcătoasă, a vândut și a schimbat dragostea către Dumnezeu cu dragostea către păcat. Obiceiurile care domnesc în lume, ce au însemnătatea unei legi mai presus de toate legile, sunt potrivnice, vrăjmaşe vieţuirii bineplăcute lui Dumnezeu. Vieţuirea bineplăcută lui Dumnezeu este obiect de ură şi de batjocuri pentru lumea trufaşă. Pentru a scăpa de ura lumii, de prigoanele și de săgeţile ei, inima slabă, neîntărită în credinţă, se pleacă spre a face pe placul oamenilor, trădează învăţătura Domnului, iese din numărul celor aleşi. Domnul îi întăreşte pe ucenicii Săi în credincioşiafaţă de El şifaţă de învăţătura Lui, întăreşte printr-un cuvânt înfricoşător, printr-o hotărâre înfricoşătoare, rostită la bună vreme.
Deci, tot cela ce Mă va mărturisi pre Mine înaintea oamenilor, și Eu îl voi mărturisi pre el înaintea Tatălui Meu, Carele este în ceruri. Iar cela ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și Eu de dânsul înaintea Tatălui Meu, Carele este în ceruri.
Atârnarea de societatea omenească este mai slabă decât atârnarea de familie. Mai lesne e să scapi de supunerea faţă de cerinţele societăţii decât să scapi de supunerea faţă de cerinţele familiei. Cerinţelor familiei le vine în ajutor legea firească, şi când cerinţele acestea împreună-glăsuiesc cu legea lui Dumnezeu, le ajută însăşi legea lui Dumnezeu. Slujitorul lui Hristos este adeseori aruncat în nedumerire de cerinţele care se bat cap în cap, neştiind a cărei împlinire trebuie socotită drept bineplăcută lui Dumnezeu. Domnul, Care a prevăzut nedumerirea aceasta, o dezleagă în chip cât se poate de mulţumitor. El a împlinit înţelesul cuvintelor sus-arătate prin cele ce urmează:
Cel ce iubeşte pre tată sau pre mamă mai mult decât pre Mine, nu este Mie vrednic, și cel ce iubeşte pre fiu sau pre fiică mai mult decât pre Mine, nu este Mie vrednic (Mt 10,37).
Cel care dă întâietate voii părinţilor sau a oricăror rudenii după trup în faţa voii Mele, cel care dă întâietate felului lor de a gândi și cugetării lor în faţa învăţăturii Mele, cel care le face lor pe plac mai mult decât Mie, acela nu este vrednic de Mine.
Greutăţileşi piedicile ce se ridică înaintea mărturisirii lui Hristos lucrând asupra creştinului dinafară au puţină însemnătate faţă de greutăţile și de piedicile pe care el le află înlăuntrul său. Păcatul, trăind în minte, inimă, trup, este de-a dreptul potrivnic mărturisirii lui Hristos, mărturisirii prin împlinirea poruncilor Lui; păcatul lucrează cu îndărătnicie împotriva acestei împliniri. Însuşi binele firesc, vătămat fiind de către păcat, îngreunează mărturisirea, străduindu-se din răsputeri să bage în această mărturisire, să amestece cu ea mărturisirea valorilor Firii căzute. Prin această amestecare se nimiceşte mărturisirea lui Hristos, pe seama Firii căzute este pusă o cădere nedeplină, I se răpeşte însemnătatea lui Hristos, însemnătate care, fiind atotdesăvârşită, nu suferă amestecare și cere înţelegerea hotărâtoarei vătămări a firii de către cădere (Gal 5,4; 2,16; 21).
A te feri de societatea omenească, de rude, e cu putinţă: dar unde poţi să fugi de tine însuţi? Unde să te ascunzi de firea ta? Cum să te izbăveşti de ea? Pentru a ne slobozi de firea căzută, Domnul porunceşte să răstignim această fire, adică să ne lepădăm de raţiunea ei și de voia ei, să pironim lucrările minţiişiîmboldurile inimii de poruncile Evangheliei. Astfel, cari sunt ai lui Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele (Gal 5,24). Ei au răstignit cugetarea trupească şi voia firii căzute, pe care se întemeiază şi se zidesc imboldurile păcătoase ale sufletului și ale trupului, viaţa păcătoasă. În acest chip, lumea a fost răstignită pentru Apostol, iar Apostolul pentru lume (Gal 6,14).
Sfântul David se ruga lui Dumnezeu să îi dea putere ca să fie în stare de asemenea răstignire: „Pătrunde cu frica Ta cărnurile mele (Ps 118,120), altfel spus cugetarea mea trupeascăşi voia mea, ca ele să rămână în nelucrare”! “Pune robului Tău cuvântul Tău întru frica Ta (Ps 118,38), „ca să mă călăuzesc fără abatere în lucrarea mea cea văzută şi nevăzută numai după cuvântul Tău”. Cine va omorî firea sa căzută cu sabia învăţăturii lui Hristos, care va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, a zis Domnul, acela îl va afla, acela îl va mântui (Mt 10,39; Mc 8,35). Dimpotrivă: cine va face după socotinţele și după imboldurile firii căzute, socotindu-le (în chip greşit) drept bune, acela ce şi-a aflat sufletul său, îl va pierde.
Cela ce nu a luat crucea sa, care n-a pus asupra sa jugul poruncilor Mele și să vie după Mine întru lepădare de sine, ci va urma luişi, nu este Mie vrednic (Mt 10,38-39).
Voind a lămuri în chipul cel mai îndestulător cu putinţă soarta aleşilor lui Dumnezeu în timp şi în veşnicie, Sfânta Biserică a rânduit astăzi să se citească, după înfricoşata, nepărtinitoarea, hotărâtoarea judecată ieşită din gura lui Dumnezeu, pe care am auzit-o, răspunsul Domnului la întrebarea Sfântului Apostol Petru. Atunci răspunzând Petru, a zis Lui: „Iată, noi am lăsat toate și am urmat Ție: oare ce va fi nouă?” (Mt 19,27). Domnul a făgăduit o cinstire deosebită celor doisprezece apostoli. Dumnezeu-Omul este singurul Împărat Veşnic al lui Israil, adică Împăratul tuturor creştinilor, acestui Israil duhovnicesc, ce trebuie să se alcătuiască din toate popoarele pământului și să sălăşluiască pământul fagăduinţei — cerul: apostolii Dumnezeu-Omului, prin mijlocirea căruia au fost supuse Dumnezeu-Omului toate popoarele, au devenit în chip firesc căpetenii și judecători ai acestui nou Israil, acestui popor veşnic, ceresc. După ce le-a arătat apostolilor însemnătatea lor in starea celei de-a doua naşteri (Mt. 19, 28) omenesti, Domnul a adăugat:
Şi tot cel ce a lăsat case, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau feciori, sau holde (Mt 19,29) pentru Mine și pentru Evanghelie (Mc 10,29), însutit va lua în vremea aceasta, întru prigonire, și în veacul cel viitor viaţă veşnică (Mc 10,30; cf. Mt 19,29).
Prigonire este numită viaţa pământească. Ea e surghiun, fiindcă oamenii au fost aruncaţi pe pământ și supuşi pribegiei pătimitoare pe el pentru călcarea poruncii dumnezeieşti. Ea este loc și vreme de surghiun pentru următorii lui Hristos, fiindcă în ea domneşte stăpânitorul acestei lumi, în ea precumpăneşte stăpânirea păcatului, vrăjmaşă următorilor lui Hristos, care îi prigoneşte fără încetare cu prigoană necontenită, înverşunată. Ei sunt supuşi chinuirii în fel şi chip de către păcat atât înlăuntrul lor, cât și în afară: cu răutate încrâncenată și viclenie de necrezut lucrează împotriva lor duhurile căzute, ce însetează de pierzarea lor; lucrează împotriva lor cu pornire cei mai mulţi dintre oameni, care s-au înrobit de bună voie duhurilor căzute şi care le slujesc drept unealtă oarbă, nefericită; lucrează împotriva lor propriile patimi şi împătimiri.
Tocmai în acest surghiun vremelnic vor primi următorii lui Hristos însutit faţă de ceea ce au părăsit pentru Hristos şi pentru învăţătura Lui. Ei vor primi în chip simţit harul Atotsfântului Duh. Faţă de mângâierea pe care o aduce harul dumnezeiesc, nimicnicie sunt toate bucuriile, toate plăcerile acestei lumi; faţă de bogăţia duhovnicească, faţă de slava duhovnicească, nimicnicie sunt toate bogăţiile lumii, toată slava ei; desfatările păcătoase şi trupeşti sunt în ochii sfinţilor lui Dumnezeu spurcăciuni scârboase, pline de amărăciune ucigătoare; starea celor slăviţi și bogaţi ai acestei lumi este asemenea mormintelor văruite, care pe dinafară strălucesc, însă pe dinlăuntru sunt pline de stricăciune și de putoare —însuşiri nedespărţite de orice hoit. Pe bună dreptate, „hoit” trebuie numit sufletul lovit de moartea veşnică, care e despărţirea de Hristos. Toate bunătăţile și întâietăţile pământeşti îl părăsesc pe om, rămân pe pământ atunci când omul, potrivit legii cu neputinţă de ocolit și neînduplecate a morţii, va părăsi pământul, se va muta în veşnicie fără putinţă de întoarcere. Harul dumnezeiesc urmează altă rânduială: el însoţeşte pe tărâmul de dincolo de mormânt pe cel ce l-a agonisit aici. Îndată ce omul aruncă de pe sine, ca pe nişte obezi, trupul, [atunci] harul, ca şi cum ar fi fost strâmtorat până atunci de trup, se desfăşoară larg și cu măreţie. El slujeşte drept chezăşie şi mărturie pentru alesul lui Dumnezeu. Când acesta se înfăţişează la judecata, ce îlaşteaptă pe fiecare om după moartea sa, arătând mărturia sa și zălogul său, atunci, potrivit lor, ca urmare logică a lor, i se dau în cer bogăţii, frumuseţi, plăceri duhovniceşti, veşnice, negrăite şi fără margini. În veacul cel viitor el va moşteni viaţa veşnică, a zis Domnul — viaţă atât de îmbelşugată şi de aleasă încât omul trupesc, care în judecățile despre cele necunoscute lui se întemeiază pe concepţiile sale despre cele pe care le cunoaşte, nu poate să-şi alcătuiască despre ea nici o concepţie prin mijlocirea propriei cugetări. Fie ca şi nouă să ni se dăruiască, pentru mărturisirea neabătută a Domnului, a moşteniaceastă viaţă, care este gătită pentru noi toţi de către neurmata, nemărginita milă a Domnului, Celui ce ne-a răscumpărat pe noi prin Sine. Amin”.
(Sfântul Ignatie Briancianinov, „Cuvânt de învăţătură în Duminica Tuturor Sfinţilor, cea dintâi după Cincizecime”, în: Predici. Editura Sophia, București, 2008)