„Adu-ţi aminte deci de unde ai căzut şi pocăieşte-te şi fă-ţi faptele cele dintâi”. (Apocalipsă 2,5)
Aceste cuvinte le adresează Domnul îngerului Bisericii din Efes în Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul. În acest verset aflăm, nu cu ușurare și nepăsare, un imbold spre pocăință și întoarcere la faptele bune de mai înainte, acea fericire mare care a fost pierdută prin cădere.
Anume cu acest scop ni se aduce aminte în fiecare an istoria căderii protopărinților înainte de începutul Marelui Post, pentru a ne umple de râvnă spre scularea din această stare rea, acum când a sosit vremea bineprimită pentru pocăință, ziua mântuirii noastre.
Oare starea noastră actuală, acesta este raiul desfătării în care se cuvine a se găsi sufletele noastre după nașterea și menirea lor?
Foarte frumos ne învață Sfântul Teofan Zăvorâtul despre modul cum ne putem ridica din această stare de cădere și să ne pocăim: „Am căzut prin mâncare, să ne străduim a ne ridica prin post; am căzut prin părerea de sine, să ne sculăm prin defăimarea de sine; am căzut prin nepocăință, să ne sculăm prin lacrimile străpungerii; am căzut prin lenevire și uitare de Dumnezeu, să ne sculăm prin grija de mântuire și frica de Dumnezeu; am căzut dedându-ne plăcerilor, să ne sculăm prin viețuire aspră și îndurare de bună-voie a lipsurilor; am căzut prin înstrăinarea de rânduiala Bisericii, să ne sculăm prin mersul în casa lui Dumnezeu; am căzut ascultând cântece rușinoase și îngăduindu-ne să dansăm, să ne sculăm prin ascultarea cântecelor bisericești și prin metanii dese; am căzut prin multa vorbire, să ne sculăm prin tăcere; am căzut prin împrăștiere, să ne sculăm prin însingurare și păzirea luării aminte; am căzut prin ascultarea de vorbe deșarte și citirea de cărți deșarte, să ne sculăm prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu și citirea de cărți mântuitoare”.
Să-i mulțumim lui Dumnezeu că ne-a mai dăruit șansa să apucăm și acest post, în ciuda vieții noastre nepăsătoare și trândave, și să ne grăbim a ne folosi de ea. Căci fiecare din noi suntem în Biserica lui Dumnezeu ceea ce este un pom într-o livadă: cei ce trăiesc în chip plăcut lui Dumnezeu sunt pomii roditori, iar cei nepăsători și leneși sunt pomii neroditori. Grădinarul se uită la pomul neroditor un an, doi, trei, apoi îl taie și-l aruncă în foc. Așa este și cu noi: Dumnezeu așteaptă de la noi roadele pocăinței un an, doi, trei, și apoi, văzând că de la noi nu vine nici un bine, ne dă pe mâna morții și prin aceasta ne trimite la dreapta răsplătire care așteaptă pe nepăsători, precum vedem în pilda Mântuitorului cu smochinul cel neroditor (Luca 13,6-7).
Cine știe, poate pentru unii din noi aceasta este cea din urmă oară când ni se dă postul acesta!
Nu în treburi e piedica, ci în iubirea de sine, cruțarea de sine și uitarea noastră de Dumnezeu, în orbirea, nesimțirea și lenevirea noastră. Cu acestea ne-a legat diavolul ca și cu niște lanțuri și ne-a aruncat să ne tăvălim în păcat, iar noi ne și bucurăm de asta, cu toate că starea în care ne aflăm, lucru foarte cunoscut, nu este spre binele nostru.
Să ne ridicăm, deci, din aceste lanțuri cu care ne vânează satana ca să ne aducă la voia sa. Să luăm aminte mai bine la glasul apostolului, care ne trezește din nepăsare: „de-acum e ceasul să vă treziţi din somn; că mântuirea este acum mai aproape de noi decât în clipa când am crezut. Noaptea-i pe sfârşite, apropiatu-s’a Ziua. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm în armura luminii” (Romani 13,11-12). „Iată acum vremea potrivită, iată acum ziua mântuirii!” (II Corinteni 6,2). „Deşteaptă-te tu, cel ce dormi, scoală-te din morţi şi-asupra ta va lumina Hristos” (Efeseni 5,14).