Sfânta Evanghelie de astăzi ne cheamă să-L urmăm pe Hristos pentru că El a venit să ne cheme pe toţi la mântuire. Această Sfântă Evanghelie este în strânsă legătură cu ceea ce noi prăznuim astăzi.
Prăznuim pe cei ce au urmat lui Hristos şi au intrat în Împărăţia Sa cea cerească. Prăznuim mulţimea mucenicilor mai întâi pentru că cei mai aproape de Mântuitorul sunt mucenicii între care sunt şi apostolii. Apostolii sunt cei dintâi mucenici după întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan. Ei sunt primii mărturisitori cu sângele şi cu viaţa lor a Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos. Nici nu ar fi fost mucenici, dacă nu ar fi fost propovăduirea apostolilor. Apostolii au pregătit mulţimea mucenicilor. Sfinţii, L-au mărturisit pe Domnul înaintea oamenilor, L-au iubit pe Dumnezeu mai întâi de toate şi luându-şi crucea, L-au urmat pe Iisus (cf. Mt. 10, 37-38). Ei au renunţat la cele pământeşti, primind moştenirea vieţii veşnice (cf. Mt. 19, 29). De aceea, îi cinstim şi le facem pomenirea cu cântări de laudă. Pe Sfinţi îi cinstim şi ca pe nişte fraţi desăvârşiţi ai noştri, care au cunoscut încercările şi nevoile vieţii pământeşti, iar acum, fiind în apropierea lui Dumnezeu, mijlocesc şi se roagă Lui pentru mântuirea noastră.
Sfinţii au fost şi sunt eroi ai Duhului Sfânt în viaţa pământească pe care o înfrumuseţează şi o întăresc luptând contra răului de tot felul. Ei sunt vitejii Bisericii, pe care o slujesc, o împodobesc şi o înalţă prin gânduri, cuvinte şi fapte de credinţă, de dreptate, de bunătate, de dragoste, de curăţenie, de răbdare, de smerenie. Ei mărturisesc neîntrerupt şi pretutindeni pe Dumnezeu, în toate situaţiile, cu toată căldura unei râvne mereu aprinse şi biruind toate piedicile. Ei „prin credinţă au biruit “, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul săbiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor lor în fugă” (Evrei 11, 33-34). „Alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţul şi închisoarea, au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi de capră.” (Evrei 11, 36-37).
Oameni ca şi noi, uneori apăsaţi de păcate, dar hotărâţi să redevie fii ai lui Dumnezeu şi adevăraţi fraţi ai oamenilor, sfinţii au biruit, sau sunt pe cale să biruiască răul au aruncat de pe ei hainele de piele şi au început să îmbrace hainele Duhului, îmbunătăţindu-se şi înfrumuseţându-se cu podoabe duhovniceşti. Chipului celui stricat şi urâţit de păcat ei îi redau frumuseţea cea de la început, aceea a chipului lui Dumnezeu, ostenindu-se să împlinească porunca Mântuitorului: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este” (Matei 5, 48). Sfântul doreşte să realizeze în el chipul lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu. Varietatea vieţii sufleteşti a oamenilor, a vieţii istorice a lumii şi a darurilor Sfântului Duh a făcut şi face ca sfinţii să nu fie toţi de acelaşi fel şi pe aceiaşi treaptă: unii au fost patriarhi, alţii prooroci, alţii apostoli, alţii mucenici, alţii Părinţi ai Bisericii sau simpli credincioşi, alţii nevoitori în lume sau în pustiu, alţii învăţaţi şi alţii neînvăţaţi, în diferite veacuri şi pe întreaga suprafaţă a pământului. Aceasta răspunde cuvintelor Mântuitorului: „În casa Tatălui Meu multe lăcaşuri sunt”.
Sfinţii, aceste flori şi roade ale Bisericii luptătoare şi triumfătoare, au fost şi sunt folositori oamenilor şi în viaţa aceasta şi dincolo. În viaţa aceasta, ei au ajutat şi ajută pe cei nevoiaşi şi pe cei nenorociţi cu mijloacele lor materiale sau cu munca lor, cu sfatul, cu îndemnul, cu fapta cea bună, cu pilda lor de fiecare clipă, mergând uneori până la a-şi da viaţa pentru fraţii lor.
Sfinţii au fost şi sunt preţuiţi de oameni prin cinstirea care li se aduce şi prin bisericile şi măreţele catedrale ce s-au ridicat şi se ridică în amintirea lor. Unii dintre ei au lăsat opere nepieritoare de teologie, de filosofie, de desăvârşire duhovnicească, de liturgică, de oratorie. Alţii au creat şcoli, spitale, aşezăminte de asistenţă socială şi au luptat împotriva robiei, a exploatării, a urii şi a războiului, încercând să facă din cetatea pământească o cetate cerească. Mulţi dintre ei au luat parte la sinoade ecumenice şi locale, contribuind prin credinţa şi ascuţirea minţii lor la lămurirea şi formularea adevărurilor de învăţătură ortodoxă. Unii dintre ei şi cei mai fericiţi, au văzut faţă către faţă pe Domnul nostru Iisus Hristos şi au fost cu El în timpul petrecerii Sale pământeşti, ca Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfînţii Apostoli. Alţii au pus temelia unei lumi şi ere noi, ca Sfinţii Justinian şi Ciprian, Irineu şi Atanasie, Capadocienii şi Ilarion, Ioan Gură de Aur şi Grigorie de Nissa, Maxim Mărturisitorul şi Ioan Damaschin. Alţii au dat tărie de stâncă Bisericii prin mărturiile lor în împrejurări grele sau importante, ca sfinţii Antonie, Nicolae, Spiridon etc…
Acest „nor de mărturii” (Evrei 12, 1) ne ocroteşte acum şi dincolo, în viaţa cealaltă, unde sfinţii alcătuiesc Biserica triumfătoare. Prin îmbunătăţirea şi apropierea lor de Dumnezeu, ei au puterea de a duce rugăciunile noastre în faţa lui Dumnezeu şi de a stărui pe lângă El spre a fi împlinite. Minunile care se fac uneori la mormintele sau cu moaştele lor, precum şi descrierea vieţii şi gândirii lor formează un izvor de întrarmare şi de înalte bucurii duhovniceşti. Puterea Sfântului Duh face şi astăzi sfinţi prin revărsarea continuă a darurilor Sale în sufletele credincioşilor care cercetează Biserica. Darurile Sfântului Duh nu se împuţinează şi nu încetează niciodată, fiindcă niciodată nu va înceta setea sufletului creştin după sfinţenie şi după Dumnezeu, Sfinţenia înseamnă astăzi, ca şi altădată, lupta stăruitoare împotriva nedreptăţii, a minciunii, a întinării vieţii personale şi a vieţii de familie, a urii, a robiei, a trufiei, a lăcomiei, a bolii, a ignoranţei, a lenei, a intrigii, a neînţelegerii, a războiului, într-un cuvânt, lupta contra tuturor relelor care macină viaţa oamenilor.
Prin tot ceea ce au realizat, Sfinţii au arătat că sfinţenia este, într-adevăr, posibilă. Ea nu este un privilegiu dat numai anumitor persoane, ci o posibilitate la îndemâna fiecărui creştin, care doreşte să se angajeze ferm pe calea îngustă a mântuirii. De aceea, sfinţii sunt, cu adevărat, cei în care Dumnezeu vieţuieşte. Dumnezeu locuieşte în sfinţii Săi. Sfinţii rămân aproape de Dumnezeu şi Dumnezeu este bucuria cea negrăită, frumuseţea cea de necuprins cu privirea, cu cuvântul şi cu simţirea noastră. O frumuseţe mai presus de fire, o dragoste mai presus de înţelegere pentru că dragostea lui Dumnezeu nu are măsură.
De aceea, rugăm ca Bunul Dumnezeu să primească rugăciunile noastre de astăzi şi toţi sfinţii din toate neamurile, dar şi sfinţii din neamul nostru să ne primească rugăciunile noastre, să le înalţe către ceruri şi auzindu-ne suspinurile şi doririle noastre, să le ducă la Tronul Preasfintei Treimi şi noi, toţi să mărturisim pe Dumnezeu cel ce este minunat între sfinţii Săi care ne cheamă şi pe noi să ne umple de bucuria Sa, de darurile Sale şi de sfinţenia Sa Amin.