În această pericopă de astăzi vedem pe Însuși Domnul și Stăpânul Care umple cu bunuri masa care este întinsă pe pământ. Căci Domnul, primind peștii și întorcându-se cu fața spre ceruri, face un ritual liturgic, binecuvântându-i. Bineînțeles că Mântuitorul face această binefacere cu putere de la Sine, însă pentru ca cei ce erau de față să nu creadă că El este mai mare decât Tatăl, pune izbânda pe seama Părintelui Său, înălțându-și privirea la cer.
Pentru că astfel respinge întotdeauna Hristos vicleșugurile iudeilor. Anume acesta este motivul pentru care Hristos își înalță privirea spre cer, făcând să tacă osândirea împotriva Dumnezeirii, dar în afară de aceasta învățându-i pe oamenii care ședeau pentru mâncare să cunoască bine pe pricinuitorul desfătării.
„Și luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat; şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile; iar ucenicii, mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s’au săturat.” (Matei 14,19-20). Pâinile nășteau pâini și umpleau mesele pline de mâncăruri. Pentru că hrana omenească presupune mai multe lucrări, precum: aratul ogorului, sămânța truditorului, ploi, căldură, etc; vedem că aceste pâini nu au apărut din spice de grâu, ci au înflorit în mâinile Domnului. Pe toate acestea le-a concretizat acum Domnul prin simpla atingere a mâinii Sale. De vreme ce Acesta se afla în fața lor, El ridică pântecele pământului spre rodire. El Care înconjoară cerul cu nori, El Care dăruiește muritorilor înțelepciunea meșteșugului Se află acolo, El Care pe toate ţinându-le cu cuvântul puterii Lui (Evrei 1,3).
Prin această minune Mântuitorul a arătat cine este Cel care ține frâiele creației.
„Şi au mâncat toţi şi s’au săturat; şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline” (Matei 14,20). Coșurile erau egale cu numărul Apostolilor, încât fiecare ținând câte unul, să aibă osteneala dar și gustarea din acestea martoră a minunii și ca toți să creadă că acestea s-au petrecut în chip real. Este mare minune să ajungă doar cinci pâini pentru atâtea mii de oameni, dar și să rămână atâtea resturi. Pentru că prin aceasta vedem puterea Celui Care săvârșește minunea, căci dacă le-ar fi dat doar atât cât le-ar fi fost strict necesar, atunci s-ar fi falsificat harul dărniciei Lui și nu ar fi fost clar că este Domnul cerului și al pământului, de vreme ce a slujit doar trebuința. În timp ce acum, când darul a fost mult mai mare decât nevoia, mărturisește puterea Celui Care L-a dăruit.
La fel li s-a dat și israeliților mana în pustie, prin mijlocirea lui Moise. Dar pentru că acesta care a slujit învățătura era rob, odată cu el a fost și darul înrobit nevoii, de vreme ce ceea ce era de prisos dispărea. La fel s-a întâmplat și cu Proorocul Ilie Tesviteanul care a închis cerul cu jurământ, a oprit văzduhul cu buzele și prin glasul său a osândit cu sălbăticie zidirea. Acesta a făcut uleiul văduvei iubitoare de străini să se prefacă în izvor și puțina făină pe care o avea nu s-a împuținat cu timpul, ci, cu cât firea o înghițea, cu atât harul o înlocuia. Și, când a venit ploaia, a făcut aripi și darul lui Ilie. A slujit ca un rob și nu din dărnicie împărătească.
De aceea Domnul înmulțește acum fără să ia seama la nevoie, arătându-și stăpânirea și făcându-i pe toți să înțeleagă cine este „Cel ce dă hrană la tot trupul” (Psalmul 135,25). Acestuia este slava și puterea, în vecii vecilor. Amin.