Iată-ne din nou ajunși în săptămânile pregătitoare Marelui Post, fapt pentru care Îi aducem mulțumire lui Dumnezeu că ne-a învrednicit să începem din nou această perioadă mântuitoare de suflet, rugându-L să ne ajute să petrecem în chip mântuitor răstimpul care ne-a sosit, această „ședință de tratament” a sufletelor noastre: sfântul post!
Conținutul parabolei vameșului și a fariseului este cumva o pregătire și o pregustare pentru cei care vor să se apropie de smerenia sfântă, cuprinsă în toate virtuțile, pe care se sprijină în mod real Biserica lui Hristos. Căci mândria este cea care l-a făcut diavol pe primul dintre îngeri – Lucifer. Tot ea l-a alungat pe protopărintele nostru Adam din Rai, „coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi i-a înălţat pe cei smeriţi” (Luca 1, 52), căci „Dumnezeu le stă’mpotrivă celor mândri, dar celor smeriţi le dă har” (Iacob 4, 6).
Într-un cuvânt, smerenia este hrana virtuților, începutul, și sfârșitul și temeiul evlaviei creștine frumoase. Ea este cea care l-a făcut pe vameș vestitor al duhului, în timp ce îngâmfarea l-a arătat pe fariseu timpan gol, care trâmbițează zadarnic. Vameșul s-a urcat la templu și trupește și sufletește, în timp ce fariseul doar trupește. Pentru că unul s-a urcat coborând sufletește prin smerenie, iar celălalt s-a coborât sufletește, înălțându-se prin trufie.
La fel și astăzi mulți vin la biserică, însă puțini participă la sfințirea ei, pentru că nu sunt vrednici de Casa lui Dumnezeu, deoarece omul mândru „nu rămâne în iubire, căci cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu” (Ioan 15, 9-10). Domnul îl prezintă pe fariseu ca pildă a celor mândri, pe vameș ca pildă a celor care păcătuiesc, dar care se roagă și se mărturisesc cu inimă zdrobită, încât să ne învețe pe toți să urâm mândria și să iubim smerenia. Smerenia este cea care pierde toate păcatele, în timp ce mândria distruge Toate virtuțile, deoarece este mai mare și mai grea decât orice păcat și răutate.
De asemenea, vameșul a primit izbăvire de păcatele sale, deoarece a primit osânda fariseului cu blândețe și răbdare, în timp ce fariseul a căzut din slavă în mocirla necinstei, îndreptățindu-se pe sine și osândindu-l pe vameș și pe ceilalți oameni. Două lucruri se cer de la toți oamenii: să-și osândească păcatele și să ierte păcatele celorlalți. Pentru că cel care își vede propriile păcate îi iartă cu ușurință pe ceilalți, în timp ce acela ce-i osândește pe alții se judecă și osândește pe sine însuși, chiar dacă ar fi virtuos, după cum ne învață Mântuitorul nostru: „cu judecata cu care judecaţi, cu aceea veţi fi judecaţi; şi cu măsura cu care măsuraţi, cu aceea vi se va măsura” (Matei 7, 2).
Să luăm lecție de la vameș și fariseu și să însușim această lecție, care este una scurtă, dar foarte profundă în conținut: nu te tângui în dreptatea ta, ci, cu toată bogăția faptelor tale bune, toată nădejdea mântuirii să ți-o pui în milostivirea lui Dumnezeu, strigând din adâncul sufletului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”.
Această lecție trebuie s-o pecetluim în inimile noastre. Aceste îndemnuri auzindu-le cu toții, să ne înțelepțim pentru a alerga în așa fel încât să ajungem la țintă. Astfel orientându-ne lăuntric, prin harul lui Dumnezeu vom scăpa de înșelarea părerii de sine și vom îndepărta piedica cea mai însemnată din calea deschiderii ușii frângerii inimii – ușă prin care ieșind, în cele din urmă vom da și de ușa milostivirii lui Dumnezeu. Amin.
„Ușile pocăinței deschide-mi mie, Dătătorule de viață, că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaș al trupului cu totul spurcat. Ci ca un Îndurat curățește-l cu mila milostivirii Tale!
În cărările mântuirii îndreptează-mă, Născătoare de Dumnezeu, căci cu păcate grozave mi-am spurcat sufletul și cu lenevire mi-am cheltuit toată viața mea; ci cu rugăciunile tale spală-mă de toată necurăția.
La mulțimea păcatelor mele celor rele, cugetând eu, ticălosul, mă cutremur de înfricoșata zi a judecății, ci îndrăznind spre mila milostivirii Tale, ca David strig Ție: Miluiește-mă Dumnezeule după mare mila Ta”.