Hristos a Înviat!
Iubiți credincioși, în duminica a IV-a după Paști numită (a Slăbănogului),
Domnul nostru Iisus Hristos ne dă trei dovezi puternice despre dumnezeirea Sa: Întâi, iertând păcatele paraliticului, căci nimeni nu putea să ierte păcatele decât Dumnezeu. Dumnezeu fiind, a putut să zică: „Fiule, iertate sunt păcatele tale!”.
A doua dovadă este aceea că a descoperit gândurile cele ascunse ale cărturarilor şi fariseilor, gândurile rele ce umblau prin capul şi inimile lor, pentru care le-a zis: „Pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ de a ierta păcatele, a zis slăbănogului: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta.” Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa.”
Mare mirare a cuprins pe toţi câţi au văzut şi slăveau pe Dumnezeu, că a dat putere oamenilor să facă asemenea minuni. Iată ce minte îngustă, sărmanii de ei, căci era Dumnezeu cu ei şi nu-L cunoşteau, Îl socoteau numai om. De aceea, spune Sfânta Carte că-L lăudau pe Dumnezeu că a dat putere oamenilor să facă asemenea minuni.
A treia dovadă a fost aceea că Mântuitorul l-a vindecat pe slăbănog numai cu cuvântul. Cine putea să facă o asemenea minune numai cu cuvântul dacă nu Dumnezeu!
Sfânta evanghelia de astăzi ne spune că: era un om acolo care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Nu e o boală care trece de azi pe mâine, nu este un mod de a fi de azi pe mâine. Este o suferinţă continuă care, de obicei, slăbeşte credinţa oamenilor şi-i îndepărtează de izvorul acesta al minunilor. Treizeci şi opt de ani să stai lângă izvor să se tulbure apa este imens, enorm chiar. Şi oricând omului putea să-i slăbească această aşteptare.
Dar iată: Domnul caută mai întâi la credinţa lui. Era o credinţă dublată de fapta aceasta a aşteptării. Ce minunată lecţie de a-L aştepta pe Hristos este acest slăbănog de la lacul Vitezda!
Iată-l, aşadar! Întrebarea vine: Voieşti să te faci sănătos? – cu alte cuvinte: Voieşti să te faci cum ai fost? Sau cum poate n-ai fost niciodată.
Minunea cea mare pe care Hristos o săvârşeşte aici este faptul că se vădeşte pe Sine scăldătoarea Siloamului, Se vădeşte pe Sine Lacul Vitezda, cel care nu mai are nevoie de înger să tulbure apa, ci izvorăşte apa vie, izvorăşte apa Duhului Sfânt. Hristos descoperă aici Biserica! Biserica este aici fântâna cu cinci pridvoare; cu cinci pridvoare, pentru a încăpea toţi într-însa: orbi, bolnavi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei de la Sfântul Botez, pentru a putea să renaştem în Hristos.
Un înger al Domnului se coboară la noi de fiecare dată, în fiecare Liturghie, tulburând oarecum apa aceasta cotidiană, plină de mâl şi de mizerii, şi reîmprospătând-o cu harul lui Dumnezeu, cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu Euharistia lui Dumnezeu. Şi îngerul acesta ne cheamă pe toţi, dar nu toţi avem omul să ne ducă în scăldătoarea cea mare a Siloamului, care este Biserica.
Pericopa ne subliniază importanța cuvântului dumnezeiesc: „Zi numai cu cuvântul”. Într-o criză spirituală majoră a lumii de azi e nevoie mai mult ca oricând rămânerea la normalitate, la identitatea de glie și de neam dreptmăritor creștin în Domnul Hristos, căci El este: „Calea, Adevărul și Viața”, sensul vieții noastre pământești. Credința este întărită prin puterea harului dumnezeiesc, iar smerenia dă o curăție interioară inimii.
Credința este puntea care unește inimile și oamenii indiferent de distanța, de convingerile politice, filosofice sau chiar religioase, dar care aduce echilibru, armonie și normalitate în existența neamului omenesc. Logosul Divin ne cheamă pe toți la săvârșirea Liturghiei cosmice și la împărtășirea din harul iubirii dumnezeiești care se revarsă peste toți la fel.
Hristos pune credinţa ca pe o condiţie a minunilor. Aceasta ne arată cât de mare lucru este credinţa. Şi dacă deschideţi Evanghelia şi întreaga Sfântă Scriptură veţi vedea că este foarte des întâlnit cuvântul „credinţă”. Dar veţi întreba: ce este această credinţă?
Ce este credinţa! Sunt unele lucruri, fraţii mei, pe care le simţim, dar nu putem să le exprimăm. Simţi, de pildă, că există aer, vezi că el clatină frunzele; dar cine a văzut aerul? Simţi electricitatea, atingi o sârmă şi te scutură, dar foarte bine nici ştiinţa nu poate să explice ce este electricitatea. Lumea aceasta are taine. Una din marile taine este şi credinţa. Ce este credinţa? Este curent, aer, electricitate, cutremur? Este ceva mult superior.
Ce este credinţa! Dacă vrei să simţi credinţa, ascultă ce spune Biserica noastră la Heruvic: „Toată grija cea lumească să o lepădăm…”. Vrei să simţi ce este credinţa, să vezi lumina cea cerească? Izgoneşte din mintea ta orice gând pământesc. Din mintea ta fă-ţi aripi şi zboară. Zboară dincolo de lună, dincolo de soare, dincolo de stele, dincolo de galaxii. Dar oricât vei zbura, undeva te vei opri. Acolo deci unde se opresc rachetele, astronomia, ştiinţa, logica, acolo, atunci, este nevoie de altfel de aripi – aripile credinţei. Credinţa vine şi te ia şi te înalţă sus, foarte sus, şi acolo auzi: „Osana întru cei de sus…”, asculţi cântările îngerilor şi ale arhanghelilor precum Sfântul Spiridon, vezi un tron deasupra căruia şade însuşi Dumnezeu. Aceasta este credinţa, îţi arată lucruri, pe care nici cu ochiul, nici cu microscopul, nici cu alte mijloace ştiinţifice nu poţi să le vezi.
Prin credinţă omul îşi dă seama că în afară de această lume materială există şi o altă lume, nu sensibilă, ci suprafirească, nevăzută, duhovnicească, o lume superioară, lumea duhurilor netrupeşti şi nemuritoare. Îşi dă seama că există Dumnezeu, „Creatorul celor văzute şi celor nevăzute”.
Prin credinţă acceptăm că Dumnezeu este un soare, o „Dumnezeire în trei Sori”, trei sori, dar un singur soare: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. „Slavă sfintei şi celei de-o fiinţă şi de viaţă făcătoare şi nedespărţitei Treimi”. „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh…”. Ce măreţii sunt acestea!
Prin credinţă de asemenea mărturisim că a doua Persoană a Sfintei Treimi, Domnul nostru Iisus Hristos, s-a coborât din cer aici, pe pământ. Nu doar ca om, ci ca Dumnezeu-Om. S-a botezat în Iordan, a fost străpuns de spini, de piroane şi de răutatea lumii.
Prin credinţă, înainte de toate – mărturisim că pe Golgota s-a jertfit Fiul Fecioarei şi Şi-a vărsat Neprihănitul Său Sânge şi acest Sânge a devenit baie în care se curăţeşte şi cel mai păcătos suflet. „Sângele lui Iisus Hristos… ne curăţeşte pe noi de tot păcatul” (I Ioan 1, 7).
În sfârşit, prin credinţă mărturisim că Hristos a înviat întru slavă, S-a înălţat la ceruri şi că va veni iarăşi într-o zi „să judece viii şi morţii” (Simbolul de Credinţă).
Acestea sunt temeliile, rădăcinile sfintei noastre credinţe. Este suficient însă doar să credem? Acestea îţi spune unul – le accept; nu sunt ateu, mason, iehovist; eu cred… Nu este suficient doar să zicem „cred”. Cuvântul „cred” să-l arătăm continuu în viaţă, să-l traducem prin fapte de iubire.
Crezi în Sfânta Treime? O spui cu gura. Prin viaţa ta însă arăţi că adori alte zeităţi „ale veacului acestuia”, care sunt profitul, mammona, plăcerile, idolii lumii, însuşi satana (II Corinteni 4, 4).
Crezi în purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de toate? De ce deci te întristezi? De ce deznădăjduieşti? De ce te temi? Dumnezeu, care hrăneşte păsările, te va hrăni şi pe tine. „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele” (Psalmul 33, 11).Crezi că Hristos a înviat din morţi şi a biruit moartea? Atunci de ce te întristezi şi plângi? De ce faci ca şi închinătorii la idoli „care nu au nădejdea” Învierii? (I Tesaloniceni 4, 13).
Crezi că Dumnezeu este iubire? Atunci tu de ce ţii mânie şi ură? Crezi că Dumnezeu iartă pe cel păcătos? Aşadar, de ce şi tu nu ierţi pe vecinul sau pe fratele tău?
Iubiţii mei! În aceşti ani blestemaţi în care trăim, în care diavolul şi-a pus toate puterile ca să dezrădăcineze din inimi credinţa, să fim cu multă luare aminte.
Pentru ca omul să se mântuiască are nevoie de credinţă. Credinţa în Dumnezeu, credinţa în Hristos, credinţă în cele pe care le învaţă Biserica noastră. Dar nu suntem ca protestanţii. Nu. Aceştia strigă doar „credinţă”. Noi, ortodocşii, spunem: Credem, dar lângă credinţă avem şi faptele iubirii. „Credinţă lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6). Nu suntem nici protestanţi, nici catolici, şi nici iehovişti, nici masoni, nici atei. Noi spunem că credinţa mântuieşte. Care credinţă însă? Credinţa care este dublată de fapte (vezi Iacov 2, 14-26).
Un copac îl cunoşti după fruct; lămâiul se cunoaşte după lămâie, mărul – după mere, măslinul – după măsline; şi creştinul se va arăta din faptele lui.
Iar puiul de pasăre, pentru a zbura, trebuie să aibă puternice ambele lui aripioare. Dacă vânătorul îi loveşte o aripioară, sărmanul pui cade jos. Cu o aripioară încearcă, se loveşte jos de pământ, dar nu poate să zboare. Aşa face şi diavolul, ne loveşte cu gloanţele lui când într-o aripă, când în alta, când în credinţă, când în fapte, când în Ortodoxie, şi nu putem să zburăm la cele cereşti. Să luăm aminte să avem credinţă ortodoxă şi fapte de virtute.
Fraţi creștini, totdeauna când vă sculaţi după o boală, să vă aduceţi aminte că boala aceasta a fost un mijloc de a vă curăţi, de a vă uşura, de a vă lumina viaţa. Căci zice dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul: „Precum focul curăţă rugina de pe fier, aşa boala curăţă păcatele de pe om”. O boală, dacă o suferi cu mulţumire şi dacă te spovedeşti şi-ţi pare rău de păcatul săvârşit, îţi ridică tot canonul, pentru că în boală nu se cere omului nici post de mâncare, nici metanie, nici priveghere.
Cine primeşte boala cu mulţumire şi cu dragoste, ca un pedepsit de la Dumnezeu, îşi curăţă sufletul său de păcate în timpul de aici. Iar dacă se curăţă şi mai trăieşte şi este sănătos, să-şi aducă aminte de cuvântul Mântuitorului din Evanghelia de astăzi: „Iată, te-ai făcut sănătos, acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău!”. Amin!
Episcop Siluan (Șalari)