„Mai mare bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește, decât pentru drepții care nu au nevoie de pocăință”.
În Duminica Fiului risipitor, cu binecuvântarea Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe din Moldova, ÎPS Mitropolit Vladimir, PS Siluan, Episcop de Orhei, Vicar mitropolitan, a săvârșit Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie la Catedrala Mitropolitană „Nașterea Domnului” din mun. Chișinău.
În cea de-a doua Duminică premergătoare Postului Mare, Biserica ne pune înainte pilda Fiului risipitor (Lc 15, 11–32), o parabolă care cuprinde în sine trei coordonate esențiale ale vieții noastre duhovnicești: iubirea milostivă a lui Dumnezeu, drama folosirii greșite a libertății omului și puterea pocăinței, a întoarcerii acasă, la comuniunea cu Tatăl.
Din preaplinul iubirii Sale, Dumnezeu a adus la existență întreaga creație și l-a făcut pe om după chipul Său, dăruindu-i toate cele de trebuință pentru a se ridica la măsura asemănării cu El. Temelia acestei măreții a chipului dumnezeiesc din om este libertatea. Însă tocmai în libertatea omului se ascunde și tragedia lui, căci ea poate fi folosită atât spre comuniune, cât și spre înstrăinare.
Cât de mult se oglindește lumea de astăzi în pilda Fiului risipitor! Omenirea s-a îndepărtat de Dumnezeu și s-a dus în „țara cea străină” a păcatului, risipind darurile primite de la Tatăl. Omul caută fericirea departe de casa părintească și ajunge rob patimilor, flămând sufletește, gol și rușinat. „Va putea oare să-și vină în sine?”, se întreabă cu durere părintele Petroniu Tănase. Va putea să-și amintească faptul că „și argații Tatălui sunt îndestulați” și să rostească hotărârea mântuitoare: „Scula-mă-voi și mă voi duce la Tatăl meu”? Aceasta este, în cele din urmă, singura cale care duce înapoi spre casa părintească.
În cuvântul de învățătură adresat credincioșilor, Preasfințitul Siluan a subliniat că pericopa evanghelică a acestei Duminici ne privește pe fiecare, întrucât omul se îndepărtează adesea de Dumnezeu, rătăcind în țara păcatului. Fericit este însă cel care flămânzește după hrana cea dumnezeiască și găsește puterea de a se ridica din cădere și de a se întoarce către Dumnezeu. Pilda Fiului risipitor ne reamintește că, oricât de mare ar fi rătăcirea, Tatăl Ceresc rămâne bun și milostiv, așteptând întoarcerea noastră pentru a ne reda demnitatea de fii ai Săi.
Asemenea vieții fiului risipitor, și viața fiecăruia dintre noi este presărată cu căderi și ridicări, cu lepădări și îndepărtări, dar și cu „veniri în sine”, cu regăsiri și întoarceri. Totuși, nu este ușor ca omul să-și vină în sine cu adevărat. Mulți dintre noi ne socotim fii risipitori doar pentru că știm, teoretic, că Tatăl Ceresc ne așteaptă. Puțini însă conștientizăm cu adevărat că, prin faptele noastre, ne risipim averea în țări străine, departe de casa părintească. Iar fără această conștientizare adâncă, nu poate începe nici drumul pocăinței, nici întâlnirea vie cu Dumnezeu Tatăl.
