„Viaţa pământească o pregătire pentru viaţa viitoare”

Durerea noastră ar fi fost fără margini şi fără mângâiere pentru cei care se apropie de moarte, dacă Dumnezeu nu ne-ar fi dat viaţă veşnică. Viaţa noastră ar fi fără sens dacă s-ar sfârşi odată cu moartea.

Ce folos s-ar primi atunci de la vrednicie şi de la faptele cele bune? Atunci ar avea dreptate cei ce spun: „ Să mâncăm şi să bem pentru că mâine vom muri!” Dar omul a fost zidit pentru nemurire, şi  prin învierea Sa, Hristos a deschis porţile Împărăţiei lui Dumnezeu, a fericirii veşnice pentru cei care au crezut în El şi au vieţuit întru dreptate. Viaţa noastră pământească este o pregătire pentru viaţa viitoare, şi această pregătire se sfârşeşte odată cu moartea noastră. „Şi precum este rânduit oamenilor, odată să moară , iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9, 27). După aceea omul se leapădă de toate grijile cele pământeşti; trupul se desface în cele din care a fost alcătuit, pentru a se înălţa din nou la învierea cea de obşte.

Dar sufletul său continuă să fie viu, şi nu-şi încetează existenţa nici măcar o singură clipă. Prin multe lucrări ale morţilor, ni sa dat să cunoaştem în parte ce se întâmplă cu sufletul când iese din trup. Când vederea ochilor celor trupeşti încetează, începe vederea cea duhovnicească. Episcopul Teofan Zăvorâtul îi scrie unei femei care era pe patul de moarte: „Nu vei muri. Trupul tău va pieri, dar tu vei trece într-o altă lume, deosebită, vei rămâne în viaţă, îţi vei aduce aminte de tine şi vei recunoaşte lumea întreagă care te va înconjura.” După moarte, sufletul este cu mult mai viu, nu mai puţin, şi este mai conştient decât înainte de moarte. Sf. Ambrozie al Milanului ne învaţă: „Întrucât viaţa sufletului urmează şi după moarte, rămâne un bun care nu se pierde prin moarte, ci sporeşte. Sufletul nu este tras înapoi de nici o piedică a morţii, ci este mai lucrător, căci este lucrător în sălaşul lui, fără vreo legătură cu trupul, care este mai mult o povară pentru el, decât un folos.”

Sf. Avva Dorotei, călugăr din veacul al VI-lea, din Gaza, rezumă învăţătura celor dintâi Părinţi despre această problemă: „Căci după cum ne spun Părinţii, sufletele morţilor îşi aduc aminte de toate cele câte li s-au întâmplat lor aici – gânduri, cuvinte, dorinţe – şi nimic nu se poate uita. Dar precum spune în psalm, în ziua aceea vor pieri toate gândurile lor (Psalm 145, 4). Gândurile despre care vorbeşte el sunt acelea ale acestei lumi, despre case şi avuţii, părinţi şi copii şi neguţătorie. Toate lucrurile astea pier de îndată ce sufletul iese din trup… Dar cele ce a făcut el împotriva vredniciei ori împotriva faptelor celor rele ale lui, îşi aduce aminte şi nimic din toate astea nu se pierde… De fapt, sufletul nu pierde nimic din cele ce a făcut în această lume, ci îşi aminteşte de toate la ieşirea lui din acest trup, mai limpede şi mai desluşit, de îndată ce este slobozit din deşertăciunea trupului.”   

Marele Părinte monah din veacul al V-lea, Sf. Ioan Casian, spunea destul de limpede despre starea lucrătoare a sufletului după moartea trupului, în răspunsul către ereticii care credeau că sufletul este conştient după moarte:  „După ieşirea din acest trup, sufletele nu sunt nelucrătoare, nu rămân fără cunoştinţă; aceasta se dovedeşte prin pilda omului celui bogat şi a săracului Lazăr (Luca 16, 22-28)… Sufletele morţilor nu numai că nu-şi pierd conştienţa, nu-şi pierd nici măcar firile lor – adică, nădejdea şi frica, bucuria şi mâhnirea, şi ceva din cele ce acestea aşteaptă să primească la judecata cea de obşte, pe care încep să o guste mai dinainte…

Sufletele sunt şi mai vii şi prea râvnitoare întru slăvirea lui Dumnezeu. Cu adevărat, dacă am socoti pe temeiul celor ce ne mărturiseşte Sf. Scriptură despre firea sufletului, după măsura înţelegerii noastre, că de nu ar fi aşa, nu voi spune prea mare prostie, ci doar nebunie, că cel puţin să credem că sufletul este partea cea mai de preţ a omului, în care, potrivit Sf. Apostol Pavel, se află chipul şi asemănarea cu Dumnezeu (I Corinteni 11, 7; Coloseni 3, 10), iar după lepădarea cărnii trupeşti în care se află în viaţa aceasta, ar trebui să fie inconştient – acea parte care are în sine şi întreaga putere  de judecată, dă simţire chiar şi materiei cărnii mute şi inconştiente? De aceea urmează, şi însăşi firea raţiunii o cere, că după lepădarea trupului, de care acum este uşurat, sufletul trebuie să-şi sporească puterile minţii, trebuie să le cureţe şi să le îmbunătăţească, nu trebuie să se lipsească de acestea.”

Experienţele de „după moarte” de astăzi au trezit în oameni, în chip uimitor, conştiinţa sufletului din afara trupului şi o stare mai ascuţită şi mai rapidă a însuşirilor minţii. Dar această conştientizare, prin ea însăşi, nu este destul pentru a ocroti pe cineva în acea stare, şi să-l ferească de înşelare prin arătările din „afara trupului”; omul trebuie să cunoască învăţătura creştină întreagă despre acest subiect.

Bibliografie: Ieromonah Serafim Rose – „Sufletul după moarte”, Editura Tehnopress 2003, pp. 186 – 188.