„Treptele urcușului duhovnicesc la Sfântul Ioan Scărarul”. Cartea despre nevoinţe

Cuvântul I: Despre lepădarea de viaţa deşartă şi despre retragere

Călugăr este cel ce şi-a făcut trupul neîntinat, gura curăţită şi mintea luminată. Călugăr este sufletul apăsat de durere, care petrece, în veghe şi în somn, întru necontenită pomenire a morţii. Retragere din lume este ferirea de bună voie de materia lăudată şi tăgăduirea firii pentru dobîndirea celor mai presus de fire. Toţi cei ce au părăsit de bună voie cele ale vieţii au făcut aceasta fără îndoială fie pentru Împărăţia viitoare, fie pentru mulţimea de păcate, fie pentru dragostea de Dumnezeu. Iar dacă nu au avut în vedere nici unul din scopurile amintite, retragerea lor e fără judecată. Dar oricare ar fi ţinta la care ajungem, Bunul Orînduitor al nevoinţei noastre ne aşteaptă.

Cel ce a ieşit din lume pentru a se uşura de sarcina păcatelor sale să urmeze pilda celor ce şed înaintea mormintelor din afara cetăţii; şi să nu înceteze din lacrimile fierbinţi şi înfocate şi din vaietele fără glas ale inimii pînă nu va vedea şi el pe Iisus venit şi rostogolind piatra cea învîrtoşată a inimii şi dezlegînd mintea noastră, ca pe un alt Lazăr, din legăturile păcatelor.

Cuvântul II:  Despre  despătimire

Cel ce iubeşte cu adevărat pe Domnul, cel ce se străduieşte cu adevărat să ajungă la viaţa viitoare, cel ce are cu adevărat durere pentru greşelile lui, cel ce a dobîndit cu adevărat aducerea aminte de osînda şi de judecata veşnică, cel ce a primit cu adevărat frica de moartea sa, nu va mai iubi, nu se va mai îngriji nici de bani, nici de averi, nici de părinţi, nici de slava vieţii, nici de prieteni, nici de fraţi, peste tot, de nimic pămîntesc, ci lepădînd şi urînd toată legătura, toată grija de acestea, ba încă înainte de acestea şi trupul său, urmează gol şi fără griji şi fără pregetare, lui Hristos, privind pururea spre cer şi aşteptînd ajutorul de acolo, potrivit sfîntului care a zis : «Lipitu-s-a sufletul meu după Tine» (Ps. 64, 10) şi altuia pururea pomenit, care a spus : -«Eu m-am ostenit să-Ţi urmez Ţie, şi ziua şi odihna omului n-am poftit, Doamne» (Ier. 17, 16).

Cuvântul III: Despre  înstrăinare. Despre visurile care urmează pe începători

Instrăinarea este părăsirea fără întoarcere a tuturor celor din locul de obîrşie, care lucrează în noi împotriva ţintei evlaviei noastre. Instrăinarea este purtare necutezătoare, înţelepciune necunoscută, pricepere nearătată, viaţă ascunsă, ţintă nevăzută, gînd nedescoperit, dorire a puţinătăţii, poftire a strîmtorării, pricină a dorului de Dumnezeu, mulţimea dragostei, respingerea slavei deşarte, adînc de tăcere.

Cuvântul IV : Despre fericita şi pururea pomenita ascultare. Despre tilharul pocăit. Despre Isidor. Despre Laurentie. Despre econom. Despre Avachir. Despre arhidiaconul Macedonie. Despre cuviosul Acachie. Despre Ioan Savaitul sau Antioch

Ascultarea stă în a-şi tăgădui cineva cu desăvîrşire sufletul său, fapt arătat în chip vădit prin trup. Sau poate, dimpotrivă: ascultarea este omorîrea mădularelor printr-o cugetare vie. Ascultarea este mişcare de neînţeles, moarte de bună voie, viaţă neiscoditoare,  primirea primejdiei  fără grijă,  răspuns necăutat în faţa lui Dumnezeu, netemere de moarte, neprimejdioasa plutire pe marea vieţii, călătorie în somn.

Cuvântul V: Despre pocăinţa cea făcută cu grijă şi deplin arătată, in care se vorbeşte şi despre viaţa sfinţilor osindiţi şi despre închisoare.

Pocăinţa este aducerea înapoi (împrospătarea) a botezului. Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru o a doua viaţă. Pocăinţa este cumpărătoare a smereniei. Pocăinţa este necontenita renunţare la nădejdea vreunei mîngîieri trupeşti. Pocăinţa este gîndul osîndirii de sine şi îngrijirea neîngrijată de sine. Pocăinţa este fiica nădejdii şi tăgăduirea deznădejdii. Cel ce se pocăieşte se osîndeşte pe sine, dar scapă neînfruntat. Pocăinţa este împăcarea cu Domnul prin lacrimi şi prin lucrarea cea bună a celor protivnice păcatelor. Pocăinţa este răbdarea de bună voie a tuturor necazurilor….

Cuvântul VI: Despre  pomenirea  morţii

Aducerea aminte de moarte este o moarte de fiecare zi. Aducerea aminte de moarte e un suspin de fiecare ceas. Frica de moarte este o însuşire a firii, intrată în ea prin neascultare. Iar tremurarea de moarte este semnul păcatelor nepocăite. Hristos are frică de moarte, dar nu tremură, ea să arate limpede însuşirile celor două firi. Precum pîinea e cea mai de trebuinţă dintre toate mîncările, aşa aducerea aminte de moarte e cea mai de trebuinţă dintre toate lucrările (de curăţire de patimi).

Cuvântul VII: Despre  plînsul  de bucurie facator

Amestecul de plîns şi de dulceaţă vine din faptul că Dumnezeu însuşi lucrează acest plîns. Iar unde e simţirea prezenţei lui Dumnezeu, nu poate să nu fie bucurie. Cînd te mustră tatăl, sau cînd te osteneşti pentru  ei  din  iubire,  durerea   se  amestecă   cu  bucurie.  Dumnezeu  lasă sufletul în durerea plînsului, dar tot El îl mîngîie şi-1 sprijineşte.

Cuvântul VIII: Despre neminiere şi blindeţe

Nemînierea este dorinţa nesăturată de necinstire, precum în cei iubitori de slavă deşartă dorinţa de laudă este nemărginită. Blîndeţea este starea nemişcată a sufletului, care rămîne aceeaşi, în necinstiri ca şi în laude. Inceputul nemînierii este tăcerea buzelor în vremea turburării inimii. Mijlocul este tăcerea gîndurilor în vremea turburării subţiri a sufletelor. Iar sfîrşituleste seninătatea împlîntată în suflarea vînturilor necurate.

Cuvântul IX: Despre ţinerea de minte a răului

Ţinerea   de   minte   a   răului   este   sfîrşitul   la care duce mînia, păzitoarea păcatelor, urîrea dreptăţii,   pierzania   virtuţilor,   veninul   sufletului,   viermele    minţii,    ruşinea    rugăciunii, curmarea cererii, înstrăinarea iubirii, piron înfipt în suflet, simţire neplăcută, iubită ca o dulceaţă a amărăciunii, un păcat neîncetat, o neadormită fărădelege, o răutate de fiecare zi. Una şi aceeaşi (adică ţinerea de minte a răului) e o patimă întunecată şi urîtă, din cele ce se nasc, dar nu nasc. De aceea nu voim să spunem despre ea prea multe…..

Cuvântul X : Despre clevetire

Clevetirea este fiica urii. E o boală subţire, dar o lipitoare grasă, ascunsă şi tăinuită, care suge şi seacă sîngele iubirii. E făţărnicirea iubirii, pricinuitoarea întinăciunii şi poverii inimii.

Cuvântul XI: Despre multa vorbire şi despre tăcere  

Multa vorbire este catedra slavei deşarte, prin care aceasta se arată pe sine şi se face cunoscută. Multa vorbire este semnul neştiinţei, uşa clevetirii, călăuza glumelor, slujitoarea minciunii, risipirea străpungerii, născătoarea trîndăviei sau pricinuitoarea ei, înaintemergătoarea somnului, împrăştierea minţii adunate în sine, pierzătoarea pazei de sine, răcitoarea căldurii, întunecarea rugăciunii.

Cuvântul XII: Despre minciună

Focul se naşte din piatră şi fier. Minciuna, din vorbă multă şi din gluma prostească. Minciuna înseamnă pieirea dragostei, iar jurămîntul mincinos, tăgăduirea lui Dumnezeu. Nimenea dintre cei sănătoşi la minte să nu-şi închipuie că păcatul minciunii e unul mic.

Cuvântul XIII: Despre lenea sufletească

Si aceasta este una din ramurile vorbăriei şi prima nepoată a ei, precum am spus mai înainte. Vorbesc de lîncezeala sufletească. De aceea i-am rînduit şi ei un loc în lanţul cel rău. Ea este lîncezeala sufletului, o moleşală a minţii în nevoinţă, o scîrbă faţă de făgăduinţa călugărească, o pornire de a ferici pe mireni, o defăimare a lui Dumnezeu ca nemilos şi neiubitor de oameni, o plictiseală de citirea psalmilor. Ea e neputincioasă în rugăciune, dar e tare ca fierul în slujirea în cele materiale, neobosită în lucrul mîinilor şi iscusită în ascultare.

Cuvântul XIV: Despre pintecele atotlăudat şi tiran

Lăcomia stomacului este făţărnicia pîntecelui. Săturat, strigă că e lipsit; şi ghiftuit şi plesnit de sătul, ţipă că îi e foame. Lăcomia pîntecelui e bucătar iscusit, născocind tot felul de mîncări gustoase. Astupîndu-se un canal, se deschide altul. închizîndu-1 pe acesta, sa rabde. Căci răbdarea, îndelunga-răbdare şi iubirea mulţumeşte pentru osteneli şi greutăţi. Iar trîndăvia şi    nepăsarea şi pofta de tihnă caută locul unde sînt slăvite. Din multa slavă însă slăbesc simţurile. Şi în chip necesar sînt luate în robia patimilor şi pierd înfrînarea ascunsă, prin împrăştiere şi saturare».

Cuvântul XV: Despre curăţia  şi neprihănirea  (castitatea)  nestricăcioasă, agonisită de cei stricăcioşi prin osteneli şi sudori

Curăţia (castitatea) este o însuşire a firii netrupeşti. Curăţia este casa prea iubită a lui Hristos şi sufletul în ele, încît nu se mai vede. Cel zbuciumat de ele nu mai ştie de sinea sa propriu zisă, de valoarea ei, de deschiderea ei responsabilă spre infinitul dumnezeiesc şi spre veşnicie. El nu mai trăieşte anticipat viaţa adîncă a dialogului cu Dumnezeu şi lărgimea ei in infinitul Lui, ci spasmodic, îngust şi altfel în chip trecător în fiecare gînd.

Cuvântul XVI: Despre iubirea de arginţi şi despre neagonisire

Iubirea de arginţi este închinarea la idoli, fiica: necredinţei, scuză mincinoasă pentru boli, prevestirea bătrîneţii, frică de secetă, vestitoarea foametei. Iubitorul de arginţi rîde de Evanghelii şi le nesocoteşte cu voia. Cel ce a dobîndit dragoste va risipi banii. Dar cel ce spune că acestea două pot vieţui împreună, se amăgeşte pe sine.

Cuvântul XVII: Despre  nesimţire,  adică  despre moartea  sufletului înainte  de  moartea  trupului

Nesimţirea este o simţire omorîtă, atît a trupului cît şi a duhului, care sfîrşeşte în nesimţire, dintr-o boală şi nepăsare îndelungată. Lipsa de durere (împietrirea) este o nepăsare întipărită în fire, o cugetare amorţită, o fiică a gîndurilor pătimaşe ce au pus stăpînire pe om (a prejudecăţilor), o îngheţare a rîvnei, un laţ al bărbăţiei, o necunoaştere a străpungerii inimii, o poartă a deznădejdii,o maică a uitării, şi după naştere o fiică a fiicei sale.

Cuvântul XVIII: Despre somn şi despre rugăciune şi despre cîntarea in obşte

Somnul este în oarecare fel o stare a firii, un chip al morţii, o oprire a simţurilor. Somnul e unul, dar ca şi pofta, are multe pricini şi feluri. E din fire, din mîncări, de la draci, sau poate şi dintr-o postireprelungită şi dusă pînă la capăt, de care trupul, slăbind, voieşte să se întărească prin somn. Precum multa băutură vine din obişnuinţă, aşa şi somnul mult. De aceea să luptăm împotriva lui mai ales la începutul lepădării. Căci cu anevoie se tămăduieşte o obişnuinţă.

Cuvântul XIX: Despre privegherea trupească şi cum trebuie făcută aceasta

Ochiul veghetor curăţă mintea, iar somnul mult împietreşte sufletul. Monahul care priveghează e duşmanul curviei, iar somnorosul e soţul acesteia. Privegherea e potolirea aprinderii (trupeşti), izbăvire de visuri (întinate), ochi umezit, inimă înmuiată….

Cuvântul XX: Despre frica laşă sau nebărbăteasca

Frica laşă este o simţire copilărească în sufletul îmbătrînit de slava deşartă. Frica laşă este o slăbire a credinţei, arătată în aşteptarea plină de spaimă a unor lucruri neprevăzute.

Cuvântul XXI: Despre  slava  deşartă  cea cu multe  chipuri

Slava deşartă este, după natură, schimbarea firii şi strîmbarea moravurilor şi pîndirea a ceea ce poate fi dispreţuit. Iar după calitate, este risipitoarea ostenelilor, pierderea sudorilor, pîndirea comorii, nepoata necredinţei, înaintemergătoarea mîndriei, înecarea corăbiei în port, furnica în arie. Ea e subţire, dar unelteşte împotriva a toată osteneala şi a tot rodul.

Cuvântul XXII: Despre mîndria cea fără de minte (fără stăpînire)

Mîndria este tăgăduirea lui Dumnezeu, născocirea dracilor, dispreţuirea oamenilor, maica osîndirii, nepoată a laudelor, semnul nerodniciei, izgonitoarea ajutorului lui Dumnezeu, înaintemergătoarea ieşirii din minţi, pricinuitoarea căderilor, pricina luării în stăpînire (de draci), izvor al mîniei, uşa făţărniciei, cauza nemilostivirii, păzitoarea păcatelor, contabilă amarnică, judecătoarea oamenilor, potrivnica lui Dumnezeu, rădăcina hulei….

Cuvântul XXIII: Despre gîndurile negrăite  ale  hulei

Există un prea cumplit nepot al cumplitei rădăcini şi maici care e spurcata mîndrie: este nepotul de negrăit al hulei. De aceea e de trebuinţă să-1 aducem de faţă. Căci nu e un vrăjmaş dintre cei de rînd, ci un vrăjmaş şi un războinic cu mult mai cumplit decît toţi. Şi lucrul cel mai cumplit e că nu poate fi uşor de tîlcuit, mărturisit şi pus la stîlp în faţa doftorului duhovnicesc. De aceea a şi născut de multe ori în mulţi deznădejdea, rozînd, nelegiuitul, ca un cariu în lemn, toată nădejdea lor.

Cuvântul XXIV: Despre blindeţea, simplitatea şi nerăutatea, agonisite prin sîrguinţa înţeleaptă şi nu naturale; şi despre viclenie

Blîndeţea este starea neclătinată a minţii, care rămîne la fel în cinstiri şi necinstiri. Blîndeţea stă în a ne ruga în chip netulburat şi sincer pentru cel ce ne tulbură în vremea tulburărilor ce ni le pricinuieşte. Blîndeţea este lespedea aşezată peste   marea   mîniei, care risipeşte toate valurile ce izbesc în ea, nesuferind nici o clătinare.

Blîndeţea este propteaua răbdării; uşa sau mai bine zis maica răbdării, pricină a deosebirii (a dreptei socoteli, a discernămîntului). Căci: «învăţa-va Domnul pe cei blînzi căile Lui»- (Ps. 24, 8). E pricina iertării, îndrăzneala rugăciunii; încăperea Duhului Sfînt.

Cuvânţul XXV: Despre preainalta smerită cugetare, pierzătoarea patimilor, ce se naşte în simţirea nevăzută

Smerita-cugetare este un har fără nume al sufletului, avînd un nume numai pentru cei ce au primit cercarea (experienţa ei). Ea este o bogăţie negrăită; este numirea lui Dumnezeu şi darul Lui. Căci zice: «învăţaţi de la Mine» ; deci nu de la înger, nici de la om şi nici de pe hîrtie, -«ci de la Mine» (Mt. 11, 29), adică din sălăşluirea, din luminarea şi din lucrarea Mea în voi; «că sînt blînd şi smerit cu inima» şi cu gîndul şi cu cugetul; «şi veţi afla odihnă», din partea războaielor, şi uşurarea de gînduri «sufletelor voastre».

Cuvântul XXVI: Despre deosebirea glodurilor, patimilor şi virtuţilor. Partea a II-a: Despre dreapta socoteală bine deosebitoar. Partea a III-a: Cuprinsul pe scurt al tuturor celor mai înainte spuse

Puterea de a deosebi este în cei începători cunoaşterea adevărată a celor privitoare la ei înşişi, în cei de la mijloc, e simţirea înţelegătoare, care deosebeşte fără greşeală binele propriu zis, de binele natural şi de cel potrivnic. Iar în cei desăvîrşiţi e cunoştinţa sălăşluită în ei prin luminarea dumnezeiască, care poate lumina cu lumina ei şi cele ce se află în alţii în chip întunecos. Sau poate, puterea deosebirii (a dreptei socoteli) este şi se cunoaşte ca fiind îndeobşte cunoaşterea sigură a voii dumnezeieşti în orice timp şi loc şi lucru. Ea obişnuieşte să se afle numai în cei curaţi cu inima şi cu trupul şi cu gura. Dreapta socoteală este conştiinţa nepătată şi simţirea curată.

Cuvântul XXVII: Despre sfinţita liniştire a trupului şi a sufletului. Despre felurile liniştirilor şi despre deosebirea lor

Noi cei ce sîntem ca nişte robi cumpăraţi şi supuşi ai nelegiuitelor patimi, cunoaştem prin aceasta destul de bine şi pe robii şi chipurile şi poruncile şi vicleşugurile duhurilor ce stăpînesc peste ticălosul nostru suflet. Dar sînt alţii, care au fost luminaţi despre uneltirile lor prin lucrarea Duhului Sfînt şi prin izbăvirea de ele. Unul îşi dă cu socoteala despre tihna sănătăţii din durerea bolii în care se află, altul înţelege tristeţea bolii din bucuria stării de sănătate în care se află.

Noi, ca nişte neputincioşi, ne-am temut să vorbim (să filozofăm n.tr.) în acest «Cuvînt» despre limanul liniştii, ştiind că totdeauna se află un cîine oarecare în trapeza bunei obşti şi încearcă să răpească din ea o bucată de pîine, sau sufletul, şi purtîndu-1 în gură să fugă de acolo şi să-1 mănînce în tihnă. De aceea, ca să nu fim în «Cuvîntul» nostru ca acest cîine şi să nu dăm prilej să fie aşa, celor ce caută prilej, am socotit că nu e îngăduit să vorbim acum despre pace ostaşilor împăratului nostru, aflaţi cu tot sufletul în război. Ci să spunem numai atîta, că celor ce luptă cu tărie li s-au împletit cununile păcii şi ale liniştii. Deci vom spune puţine cuvinte despre linişte, în chip de discernămînt, ca să nu întristăm pe vreunii că am părăsit «Cuvîntul» la mijlocul lui, fără nici o silinţă de a încerca să spunem ceva despre ea.

Cuvântul XXVIII: Despre fericita rugăciune, sfinţita maică a tuturor virtuţilor; şi despre înfăţişarea văzută şi gîndită în vremea  rugăciunii

Rugăciunea este, după însuşirea ei, însoţirea şi unirea omului şi a lui Dumnezeu; iar după   lucrare, susţinătoarea lumii. Este împăcare a lui Dumnezeu; maica lacrimilor şi fiica lor; ispăşirea păcatelor; pod de trecere peste ispite; peretele din mijloc în faţa necazurilor;  zdrobirea războaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor fiinţelor netrupeşti, veselia ce va să vie,lucrarea fără margine, izvorul virtuţilor, pricinuitoarea harismelor (a darurilor), sporirea nevăzută, hrana sufletului, luminarea minţii, securea deznădejdii, dovedirea nădejdii, risipirea întristării, bogăţia călugărilor, vistieria sihastrilor, micşorarea mîniei, oglinda înaintării, arătarea măsurilor, vădirea stării dinăuntru, descoperirea celor viitoare, semnul slavei. Rugăciunea este celui ce se roagă cu adevărat tribunal, dreptar şi scaun de judecată al Domnului, înaintea scaunului Judecăţii viitoare.

Cuvântul XXIX: Despre nepătimire sau cerul pămîntesc şi despre desăvîrşirea şi învierea sufletului înainte de învierea cea de obşte

Iată-ne şi pe noi, cei afundaţi în groapa cea mai adîncă a neştiinţei şi în patimile întunecate şi în umbra morţii acestui trup, începînd să vorbim, cu îndrăzneală despre cerul pămîntesc.  Bolta cerească are ca frumuseţe stelele, iar nepătimirea, virtuţile. Căci eu n-am învăţat să fie nepătimirea altceva, decît cerul minţii în inimă, care socoteşte ca jucării uneltirile dracilor. Nepătimitor este şi se cunoaşte propriu-zis cel ce şi-a făcut trupul nestricăcios, şi-a înălţat mintea are sufletul alipit de cele păraînteşti. Deci nu iubeşte pe Dumnezeu cel ce are mintea legată de cele omeneşti prin împătimire».

Cuvântul XXX: Despre legătura treimii virtuţilor, a dragostei, a nădejdii şi a credinţei îndemnare scurtă şi la fel de puternică la cele spuse mai înainte pe larg

«Iar acum, după toate cele spuse înainte, rămîn aceste trei, legătura care strînge şi ţine toate: credinţa, nădejdea şi dragostea. Dar mai mare decît toate este dragostea. Căci Dumnezeu se numeşte dragoste» (I Cor. 13, 13).

Cel ce voieşte să vorbească despre dragostea lui Dumnezeu încearcă să vorbească  despre  Dumnezeu însuşi. Dar a vorbi despre Dumnezeu prin cuvinte e greşit şi primejdios celor ce nu iau aminte. Cuvîntul despre dragoste e cunoscut îngerilor, dar şi acelora, numai prin lucrarea iluminării. Dragostea e Dumnezeu. Iar cel ce voieşte să arate hotarul Acestuia, e ca cel ce, orb fiind, numără nisipul de pe fundul oceanului.