Închipuiţi-vă că aţi cunoaşte pe ucenicii unui oarecare Învăţător despre care nu aţi auzit nimic, niciodată. I-aţi vedea smeriţi, cumpătaţi, vrednici, înţelepţi, ascultători şi plini de toate virtuţile care sunt sub soare. Ce-aţi gândi despre Învăţătorul unora ca aceştia? Fără îndoială v-aţi face o părere înaltă despre dânsul. Închipuiţi-vă că aţi cunoaşte soldaţii unei comandant al cărui nume nu v-a ajuns niciodată la urechi. Sunt viteji, harnici, disciplinaţi, buni camarazi şi gata de orice jertfă. Ce părere v-aţi face depre comandantul lor? Desigur, l-aţi socoti vrednic de toată lauda.
Închipuiţi-vă că vi se pune dinainte un fruct cum n-aţi mai văzut, nici n-aţi mai gustat vreodată: frumos la vedere, minunat la gust, cu mireasmă răpitoare. Aţi întreba, desigur, ce fel de pom face asemenea fructe şi dacă până atunci n-aţi ştiut de el, de acum înainte îl veţi socoti cel mai bun din lume. Aşadar, văzând învăţăcei buni, veţi socoti că este bun învăţătorul. Văzând oşteni buni, veţi socoti că este bun comandantul. Şi văzând fructe bune, veţi zice că bun este pomul. „Fiecare pom se cunoaşte după roadele lui” (Luca 6, 44).
Mântuitorul a folosit astfel de pilde neîndoielnice din natură, ca să-i înveţe pe oameni adevăruri duhovniceşti neîndoielnice, pentru că, îndeobşte, natura slujeşte la o bună zugrăvire a vieţii omului în duh. Închipuiţi-vă doar o clipă că n-aţi şti nimic despre Mântuitorul Iisus Hristos; că n-aţi auzit niciodată despre El; că niciodată n-aţi citit Evanghelia Lui. Şi mai închipuiţi-vă că v-aţi afla într-o ţară ai cărei locuitori nu sunt decât apostoli ai Lui, sfinţi şi martiri, bărbaţi şi femei plăcuţi lui Dumnezeu; doar cei care Îl urmează pe Hristos şi trăiesc după Legea Lui şi după pilda Lui. Ei bine, atunci v-aţi găsi printre ucenici ai unui învăţător necunoscut, printre soldaţi ai unui comandant necunoscut; aţi vedea rodul unui pom necunoscut. Dacă nu ştiţi nimic despre Hristos, aflaţi despre El prin ai Săi.
Prin ucenici cunoaşteţi pe cel mai bun Învăţător sub soare; prin oştenii şi următorii Lui, pe cel mai tare şi mai plin de izbândă Comandant care a păşit vreodată pe pământ; prin roadele lui, cunoaşteţi cel mai dulce şi cel mai roditor Pom din lume, Pomul Vieţii, a cărei dulceaţa întrece pe cea a tututuror pomilor din întreaga zidire. Biserica prăznuieşte astăzi doar o mică ceată a acestor ucenici şi următori ai Lui. Astăzi vă pune dinainte doar trei sute optsprezece roade ale Sale, pline de dulceaţă şi mireasmă, roade nepieritoare. O ceată mică, dar aleasă. Sunt cei trei sute optsprezece Sfinţi Părinţi al primului sobor a toată lumea, care s-a ţinut la Niceea în anul 325, pe vremea împăratului Constantin cel Mare, spre apărarea, limpezirea şi întărirea Dreptei Credinţe.
În vremea aceea se iviseră „lupi groaznici” (Fapte 20, 29) în chip de păstori ai Bisericii, unii care, din pricina vieţii lor stricate, nu puteau adăposti într-înşii adevărul lui Hristos. Aceştia îi rătăceau pe credincioşi, învăţându-i învăţătura lor stricată cum le era şi viaţa. De aceea a strâns Duhul Sfânt pe aceşti Sfinţi ai lui Dumnezeu laolaltă într-un Sinod, ca să se vadă învăţătorii adevăraţi faţă cu cei potrivnici lui Hristos; ca roadele dulci ale Pomului cel Bun, Hristos, să se arate împotriva roadelor putrede şi amare ale răului.
Cum strălucesc pe cer stelele, care primesc lumina de la soare, aşa au strălucit la Niceea Sfinţii Părinţi primitori de lumina lui Hristos şi a Duhului Sfânt. Aceştia erau oamenii purtători de Hristos, pentru că în ei, în fiecare, locuia şi strălucea lumina lui Hristos. Erau cetăţeni ai cerului mai mult decât ai pământului, mai mult a îngerii semănând decât a oameni. Erau, cu adevărat, temple al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: „Voi locui în ei şi voi umbla în ei” (II Corinteni 6, 16). Ajunge să pomenim trei din aceştia, cei mai cunoscuţi, ca să înţelegeţi cum erau ceilalţi trei sute cincisprezece: Sfântul nostru Părinte Nicolae, Sfântul Spiridon şi Sfântul Atanasie cel Mare.
Mulţi din cei veniţi la Sinod purtau încă pe trupul lor rănile primite pentru Hristos. Sfântului Pafnutie, bunăoară, i se scosese un ochi de către chinuitorii săi. Şi toţi străluceau cu lumina lăuntrică venind de la Dumnezeu, lumina întru care se vede şi se cunoaşte adevărul. Ca următori ai Celui Răstignit, socoteau suferinţele lor ca pe nimic, pentru care şi neînfricarea cu care apărau adevărul era fără de margini. Prin cunoştinţa adevărului, cea de Dumnezeu dăruită lor, prin îndrăzneala în apărarea adevărului, aceşti Sfinţi Părinţi au dovedit mincinos şi au osândit eresul nelegiuitului Arie, şi au hotărât Crezul pe care îl păstrăm şi îl mărturisim drept mântuitorul adevăr al lui Dumnezeu.
Bibliografie: Sf. Nicolae Velimirovici — Predici, Ed. Ileana, Bucureşti, 2006, pp 291 – 293.