Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine? (Matei 18, 32-33)

Tâlcul acestei parabole este pe de o parte relaţia noastră cu Dumnezeu, iar pe de altă parte relaţia noastră cu fiecare semen al nostru. Relaţia noastră cu Dumnezeu socotim că este simplă: credem în Dumnezeu, ne facem rugăciunile, ascultăm poruncile, decalogul, ne spovedim, ne împărtăşim, dar ceea ce este esenţial deseori neglijam să facem, adică să avem o viaţă corectă faţă de semenii noştri, de cei care sunt de aceeaşi condiţie cu noi şi care sunt în definitiv tot oameni muritori ca şi noi. Or, important este că relaţia noastră cu Dumnezeu se rezolvă numai prin relaţia noastră cu semenii noştri. Eu, omul, sunt măsura care stabilesc relaţia mea cu Dumnezeu, nu altul. Şi stabilesc această relaţie numai prin relaţia pe care eu am stabilit-o cu semenul meu, cu aproapele meu, cu cel de lângă mine.

De aceea ni se spune în „Tatăl nostru”: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Aceasta este condiţia pe care Mântuitorul Hristos a spus-o răspicat cu altă ocazie: „Dacă nu veţi ierta din inimă greşelile aproapelui vostru nici Dumnezeu nu vă va ierta greşelile voastre.” Cu alte cuvine, Dumnezeu este bun şi îndurător şi în toate rugăciunile noastre noi spunem: „Doamne, eu sunt foarte păcătos, dar ştiu că păcatele mele, mulţimea lor şi răutatea fărădelegilor mele nu covârşesc răbdarea cea multă a Dumnezeului meu şi nici mila Lui de oameni cea nesfârşită.” (…) Este foarte adevărat acest lucru că iubirea lui Dumnezeu este nesfârşită, dar nici nu trebuie să avem o încredere nelimitată în această bunătate pentru că ea este condiţionată de propria noastră bunătate faţă de semenul nostru.

De altfel, Dumnezeu ne iartă pentru că n-ar exista şi pedeapsă veşnică? A fost şi această ispită în istoria Bisericii Universale Creştine de a se crede că Dumnezeu la sfârşit de tot va şterge cu buretele şi păcatele celor foarte păcătoşi. Îl va ierta şi-l va pune în Rai şi pe Ginghis Han, şi pe Stalin, şi pe Hitler şi pe alţii, criminali de primă mână. Nu este adevărat. Va exista o Judecată viitoare în care cei drepţi, adică cei care îşi vor recunoaşte greşelile şi care le-au răscumpărat prin faptele bune faţă de semenii lor, se vor mântui, iar cei care nu vor asculta de Dumnezeu, nici în viaţă şi nici mai târziu, aceia vor merge în veşnica osândă, în focul cel veşnic. Să nu ne amăgim! Şi să nu credem noi că iadul a fost inventat numai aşa ca să ne sperie şi să ne facă pe noi să ne controlăm păcatele.

Dragii mei, e foarte important să stabileşti cu semenul tău o relaţie de bună vecinătate, şi dacă se poate de frăţietate, de prietenie. Aceasta înseamnă că trebuie să ai capacitatea de a ierta. Dumnezeu te-a făcut după chipul şi asemănarea Sa. Iar chipul lui Dumnezeu şi asemănarea Lui este aceea de a ierta. Păi dacă tu nu ierţi, nu I te asemeni lui Dumnezeu sub nici o formă şi te negi pe tine însuţi că a-i fi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, adică asemenea strămoşilor mei. Negarea de tine însuţi este primejdia cea mai mare.

Veţi spune: „Bine, dar e foarte greu să ierţi!” Dragii mei, eu sunt om bătrân şi am experienţă de viaţă foarte bogată. Am mai spus-o odată, şi o repet pentru că o predică este ca o lecţie la şcoală sau la universitate, o repeţi toată viaţa, cu nuanţe, cu îmbogăţiri, dar în realitate lecţia este aceeaşi – ca probă că peste ani ni se citesc aceleaşi Evanghelii în aceleaşi duminici. A fost un moment în viaţa mea în care nu puteam să iert pe cineva care îmi făcuse foarte mult rău, mă calomiase, mă vorbise de rău, îmi întinsese nişte curse din care să nu mai ies niciodată, cu viclenie, cu foartă multă viclenie.

Şi mă rugam lui Dumnezeu să-mi dea putere să-l iert, dar nu găseam în mine această putere de a-l ierta în sinea mea, că altfel nu era vorba de răzbunare. Şi i-am spus duhovnicului meu. Şi duhovnicul mi-a spus: „Este foarte simplu ca să scapi, pentru că atuncia când nu ierţi pe cineva, povara nu este a lui, ci este a ta, tu o duci în spinare. Omul pe care nu-l ierţi, sau duşmanul pe care nu-l ierţi, este ca o jivină pe care o porţi în spinare şi stă cu ghearele înfipte în grumajii tăi şi îi simţi greutatea şi îi simţi şi ghearele. E simplu. Scutură-te o dată din grumaji şi dă jivina jos şi vei vedea ce uşor şi limpede te simţi.”

Şi m-am scuturat şi-n câteva secunde n-am mai simţit-o. Iar eu am devenit un om liber, un om senin. Pentru că – îmi aduc aminte de vorba duhovnicului: „Nu el este cel pedepsit pentru că tu    nu-l ierţi, ci tu eşti pedepsit de tine însuţi pentru că porţi această povară” – aceasta presupune şi să ai o minimă conştiinţa creştină. Şi să-ţi aduci aminte întotdeauna de „Tatăl nostru”: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi, în măsura în care noi iertăm greşiţilor noştri, în aceeaşi măsură îţi cerem, Doamne, să ne ierţi greşelile noastre.” Noi suntem cei care stabilim măsura, nu Dumnezeu. Dumnezeu a stabilit-o prin rugăciunea pe care ne-a lăsat-o.

E foarte important, dragii mei, în vremile noastre să ne aducem aminte pentru că este foarte multă vrajbă în societatea noastră, în omenirea întreagă şi în societatea noastră românească. (…) Citeam mai deunăzi, într-o revistă literară de mare prestigiu că introduce pornografia ca specie literară – nu numai permisă, dar încurajată. Vedem vulgaritatea din limbaj la o parte din presă, vedem vulgaritatea din limbajul unor politicieni, adică noi înşine suntem degradaţi prin degradarea altora. Rău este înţeleasă democraţia! Rău este înţeleasă libertatea! Înţeleasă rău în sensul că fiecare poate să spună ce vrea despre cine vrea. Nu este adevărat. Există şi o lege nescrisă a obrazului care trebuie să roşească atunci când greşeşte.

Nu mai roşeşte nimeni. Nici măcar nu are conştiinţa că a supărat pe cineva, dimpotrivă, îi pare bine şi mai adaugă ceva peste această calomnie. (…) Sub masca democraţiei, a libertăţii, a îngăduinţei, vor să ne smulgă pe Dumnezeu din suflet şi rugăciunea de pe buze şi din urechi. De aceea trebuie să fim trezi, noi creştinii, şi noi, Biserica noastră ca Biserică, pentru că vremurile încep să fie grele, şi vor fi din ce în ce mai grele. În numele libertăţii şi democraţiei se pregătesc crime morale, şi chiar crime fizice. De aceea e bine să ne aducem aminte iarăşi de parabola Mântuitorului, de acest sentiment al iertării. Şi noi îi iertăm şi pe cei care ne insultă, îi iertăm pe cei care ne prigonesc pentru că fericirea va fi a noastră, nu a lor.

Ei nu cred în fericirea veşnică şi nici în viaţa veşnică, dar noi credem. Dar acest sentiment de iertare virtuală, pe care fiecare dintre noi o purtăm în suflet, ne dă şi ne redă liniştea şi seninătatea de care avem nevoie pentru ca să vieţuim până la adânci bătrâneţi. Şi să putem să înţelegem că în viaţa aceasta pământească fiecare din noi are un rost, are ceva de făcut, şi că la sfârşitul vieţii va avea conştiinţa că nu a trăit degeaba, că nu zadarnic a făcut umbră pământului. Aceasta înseamnă credinţă, înseamnă iubire, înseamnă speranţă şi însemnează în mare măsură, dumnezeiasca putere de a ierta.

Mitropolitul Bartolomeu Anania