„Să trezim mintea prin credinţă”

Doar prin asceza credinţei se poate începe tratamentul unui suflet bolnav de patimi. O dată ce credinţa începe să se sălăşluiască într-un om, patimile încep să fie dezrădăcinate din sufletul său. Dar „până când sufletul nu se îmbată de credinţa în Dumnezeu, până ce nu simte forţa credinţei”, nu se poate vindeca nici de patimi şi nici nu poate birui lumea materială. Există şi o parte negativă spre asceza credinţei, eliberarea de lanţurile materiei, dar şi o latură pozitivă, unirea cu Dumnezeu.

Sufletul, care a fost împrăştiat prin simţuri către lucrurile acestei lumi, este readus în sine prin asceza credinţei, prin postirea de cele materiale şi îndeletnicindu-se cu o permanentă aducere-aminte de Dumnezeu. Aceasta este temelia tuturor lucrurilor bune. Eliberarea din robia materiei este esenţială pentru propăşirea în viaţa duhovnicească. Începutul acestei noi căi de viaţă se află în îndreptarea propriilor gânduri către Dumnezeu, în neîncetata meditaţie asupra cuvintelor lui Dumnezeu şi într-o viaţă de sărăcie. Prin credinţă, mintea, care a fost mai înainte împrăştiată printre patimi, este eliberată de simţualitate şi dăruită cu pace şi cu smerenia gândirii. Atunci când ea trăieşte prin simţuri într-o lume senzorială, mintea este bolnavă.

Cu ajutorul credinţei, mintea este eliberată din temniţa acestei lumi, unde a fost înăbuşită de păcat şi intră într-o nouă lume, unde respiră într-o minunată atmosferă. „Somnul minţii” este la fel de periculos ca şi moartea, şi de aceea este esenţial să trezim mintea prin credinţă la lucrarea duhovnicească, prin care omul se biruie pe sine şi alungă patimile. „Leapădă-te de tine, iar vrăjmaşul va pleca de la tine”. În asceza credinţei, omului i se cere să acţioneze conform unui paradox care neagă înţelegerea: „Fii mort în viaţa ta, şi vei trăi după moarte”. Prin credinţă, mintea este vindecată şi dobândeşte înţelepciunea. Sufletul devine înţelept atunci când încetează „a se întovărăşi fără de ruşine cu gândurile întinate”. „Dragostea de trup este semn al necredinţei”. Credinţa eliberează mintea de influenţa simţurilor şi o linişteşte cu ajutorul postului, cugetării la Dumnezeu şi prin privegheri.

Necumpătarea şi îmbuibarea înceţoşează mintea, o abat spre gânduri necuviincioase, întinând-o cu tot felul de năluciri şi patimi. Cunoaşterea lui Dumnezeu nu se poate afla într-un trup care iubeşte plăcerile. Din sămânţa postului răsare şi creşte o înţelegere sănătoasă – iar din îmbuibare, apare desfrânarea, şi, din excese, necurăţia. Gândurile şi dorinţele trupeşti sunt ca o flacără neobosită în om, iar calea spre vindecare este aceea de a cufunda mintea în oceanul tainelor Sfintei Scripturi. Dacă nu este eliberat de bunurile pământeşti, sufletul nu poate fi eliberat de gândurile tulburătoare, şi nu poate simţi pacea minţii fără să moară simţurilor. Patimile întunecă gândurile şi orbesc mintea. Gânduri tulburi, haotice, răsar din îmbuibarea pântecelui. Ruşinea şi frica de Dumnezeu potolesc tumultul minţii; lipsa acestei ruşini şi a acestei temeri tulbură echilibrul înţelegerii, făcând-o nestatornică şi instabilă.

Mintea se află pe o temelie solidă doar dacă ea respectă poruncile Domnului şi este gata să pătimească suferinţă şi durere. Dacă ea este înrobită de către lucrurile vieţii, ea este întunecată. Adunându-se pe sine din risipirile de dinafară prin credinţă, omul îşi trezeşte intelectul către Dumnezeu şi prin tăcerea plină de rugăciune îşi curăţeşte mintea şi îşi biruie patimile. Sufletul îşi reface sănătatea prin tăcere. Prin urmare, este necesar să-ţi impui tăcerea – şi aceasta este o nevoinţă care aduce dulceaţa inimii. Doar prin tăcere ajunge omul la pacea gândurilor. Credinţa aduce pace intelectului şi, aducând-o, scoate gândurile răzvrătite.

Păcatul este izvorul agitaţiei şi luptei gândurilor, precum şi un izvor al luptei omului împotriva cerului şi cu alţi oameni. „Fii în pace cu tine însuţi şi astfel vei aduce pace în cer şi pe pământ”. Până când apare credinţa, mintea este împrăştiată printre lucrurile acestei lumi; doar prin credinţă este biruită împrăştierea minţii. Vagabondajul gândurilor este provocat de către demonul curviei, la fel precum vagabondajul ochilor e provocat de către duhul necurăţiei. Prin credinţă, mintea este întărită în cugetarea de Dumnezeu. Calea mântuirii este cea a unei permanente aduceri-aminte de Dumnezeu.  Mintea despărţită de aducerea-aminte de Dumnezeu este ca peştele pe uscat. Eliberarea unui om constă în izbăvirea sa de patimi, în învierea sa dimpreună cu Hristos, aducătoare de bucurie duhovnicească.

Patimile pot fi biruite doar prin practicarea virtuţilor, şi cu fiecare patimă trebuie să luptăm până la moarte. Credinţa este cea dintâi şi principala armă în lupta cu patimile, fiindcă credinţa este lumina minţii care alungă întunericul patimilor, precum şi tăria minţii care alungă boala din suflet. Credinţa poartă în sine însăşi nu numai propriul său principiu şi substanţă, dar şi principiul şi substanţa tuturor celorlalte virtuţi – desfăşurându-se una din cealaltă şi încercuindu-se una pe alta precum inelele unui copac. Dacă se poate spune despre credinţă că are un limbaj, acel limbaj este rugăciunea.

Bibliografie: „Credința Ortodoxă și viața în Hristos” – Părintele Iustin Popovici (traducere: Paul Bălan), Galați 2003 – Ed. Apologeticum – ediția electronică pp. 55-56