Să ne rugăm împreună cu Sf. Efrem Sirul

Dintre toate cântările şi rugăciunile din timpul Postului, o singură scurtă rugăciune poate fi considerată rugăciunea specifică a acestuia. Tradiţia o atribuie unui mare învăţător al vieţii duhovniceşti, Sfântul Efrem Sirul.

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.

Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.

Această rugăciune este citită de două ori la sfârşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de Luni până Vineri, (nu și Sâmbetele și Duminicile).

Boala fundamentală este duhul trândăviei. Este acea lenevire şi pasivitate a întregii noastre fiinţe, care încearcă mereu să ne convingă că nici o schimbare nu este posibilă şi, deci, nu este nici de dorit. Este cauza tuturor păcatelor pentru că otrăveşte energia duhovnicească de la însuşi izvorul său.

Rodul trândăviei este grija de multe. Este acea stare de deznădejde ce duce la imposibilitatea pentru om de a vedea ceva bun sau pozitiv; este reducerea la negativism şi pesimism a tot ceea ce există. Deznădejdea este sinuciderea sufletului, pentru că atunci când omul este cuprins de ea devine incapabil să vadă lumina şi să o dorească.

Iubirea de stăpânire! Dacă Dumnezeu nu este Domnul şi Stăpânul vieţii mele, atunci eu voi deveni propriul meu domn şi stăpân, centrul absolut al propriei mele vieţi, şi încep să evaluez totul ţinând cont de nevoile mele, de ideile mele, de dorinţele mele şi de judecăţile mele. Iubirea de stăpânire este astfel o degenerare fundamentală a relaţiei mele cu ceilalţi, o încercare de subordonare a lor faţă de mine.

Şi, în final, grăirea în deşert. Dintre toate fiinţele create de Dumnezeu, omul singur a fost înzestrat cu darul vorbirii. Cuvântul mântuie şi cuvântul ucide; cuvântul inspiră şi cuvântul otrăveşte. Cuvântul este modul de exprimare al Adevărului, dar şi al înşelării demonice. Atunci când este deviat de la originea şi scopul său dumnezeiesc, cuvântul devine deşertăciune. El împinge spre trândăvie, deznădejde şi iubirea de stăpânire şi transformă viaţa în iad. El devine adevărata putere a păcatului.

Acestea patru sunt astfel „obiectivele” negative ale pocăinţei. Ele constituie obstacolele ce trebuie îndepărtate. Dar Dumnezeu singur le poate îndepărta. Apoi rugăciunea se îndreaptă către ţelurile pozitive ale pocăinţei care, de asemenea, sunt patru.

Curăţia! Traducerea precisă şi totală a termenului grecesc sofrosini şi a termenului rusesc tselomudryie trebuie să fie plinătatea înţelepciunii, dreapta socotinţă. Trândăvia este, întâi de toate, risipire, distrugerea vederii şi energiei noastre, incapacitatea de a vedea întregul. Atunci opusul său este tocmai plinătatea.

Primul şi minunatul rod al acestei plinătăţi sau curaţii este smerenia (…). Ea este mai presus de toate biruinţa adevărului în noi, îndepărtarea tuturor minciunilor în care de obicei trăim. Numai smerenia poate fi capabilă de adevăr, de a vedea şi de a primi lucrurile aşa cum sunt şi, astfel, de a vedea măreţia, bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu în orice. De aceea se spune că Dumnezeu revarsă harul Său peste cei smeriţi, iar celor mândri le stă împotrivă.

Curăţia şi smerenia sunt firesc urmate de răbdare. Omul „natural” sau „căzut” este nerăbdător, pentru că nevăzându-se pe sine se grăbeşte să judece şi să condamne pe ceilalţi. Având, aşadar, o cunoaştere eronată, incompletă şi pervertită a tot ceea ce îl înconjoară, măsoară toate acestea prin prisma gusturilor şi concepţiilor sale. Fiind indiferent cu oricine în afară de sine, doreşte ca viaţa să fie încununată cu succes aici şi acum. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu cât devenim mai răbdători, cu atât reflectăm mai mult acel infinit respect faţă de toate fiinţele care reprezintă însuşirea specifică a lui Dumnezeu.

În cele din urmă, cununa şi rodul tuturor virtuţilor, ale tuturor creşterilor şi ostenelilor duhovniceşti este dragostea , acea dragoste care, aşa cum am mai spus, poate fi dăruită numai de Dumnezeu , darul ce este finalitatea tuturor pregătirilor şi ostenelilor duhovniceşti.

Toate acestea sunt rezumate şi adunate laolaltă în ultima cerere a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, în care cerem: „dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Dar, în final, mai este o primejdie: mândria. Mândria este izvorul răului şi toată răutatea este mândrie. Dar atunci când „vedem greşalele noastre” şi când „nu osândim pe fraţii noştri”, când, altfel spus, curăţia, smerenia, răbdarea şi dragostea sunt doar una în noi, atunci şi numai atunci ultimul duşman mândria, va fi nimicit în noi.

După fiecare cerere a rugăciunii facem o metanie. Metaniile nu sunt limitate la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul dar constituie una din caracteristicile distinctive ale întregului cult din timpul Postului. Totuşi, aici, semnificaţia lor este revelată mai bine ca niciodată. în lungul şi dificilul efort al însănătoşirii duhovniceşti, Biserica nu a pus bariere între suflet şi trup. Omul, în întreaga sa fiinţă, s-a îndepărtat de Dumnezeu; omul, în întreaga sa fiinţă, trebuie restaurat, trebuie să se întoarcă (la Dumnezeu – n.trad.). Catastrofa creată de păcat constă, cu siguranţă, tocmai în biruinţa cărnii – animalul, iraţionalul, plăcerea din noi asupra duhovnicescului şi dumnezeiescului.

Dar trupul este slăvit, trupul este sfânt, aşa de sfânt încât Dumnezeu însuşi „a luat trup”. Atunci, mântuirea şi pocăinţa nu dispreţuiesc trupul, nu îl neglijează, ci au în iconomia lor restaurarea trupului, readucerea lui la funcţiile sale reale, ca expresie a vieţii duhovniceşti, ca templu al nepreţuitului suflet omenesc. Ascetismul creştin este o luptă nu împotriva, ci pentru trup. Din acest motiv, întreaga fiinţă umană – suflet şi trup – face pocăinţă. Trupul participă la rugăciunea sufletului întocmai cum sufletul se roagă prin şi în trup. Metaniile, semne „psiho-somatice” ale pocăinţei şi ale smereniei, ale adorării şi ale ascultării, reprezintă astfel prin excelenţă ritualul de Post.

Încheierea rugăciunii Sfântului Efrem, cu cererea celei mai înalte desăvârşiri duhovniceşti, smerenia dragostei, ne mai spune ceva, că omul dacă s-a curăţit de păcat şi s-a înnoit prin pocăinţă, nu stă pe loc, ci sporeşte din putere în putere, până la măsura bărbatului desăvârşit în Iisus Hristos, Amin.

Bibliografie: Pr. Prof. Alexander Schmemann