Să-L recunoaștem pe Domnul

Când, în neputința noastră, Îl chemăm pe Domnul, suntem oare gata să-L recunoaștem, indiferent sub ce înfățișare ni S-ar arăta? Ne rugăm, fără să-L  putem determina să ne răspundă, potrivit dorinței noastre. Într-un fel, „Îi dăm posibilitatea” de a hotărî modul și timpul Său pentru a ne răspunde.

Aflându-se în primejdie, ucenicii L-au chemat, Îl așteptau, tânjeau după El, iar atunci când  le-a apărut în față „s-au înspăimântat”. De ce, oare? Numai fiindcă li S-a arătat într-o altă formă, nu așa cum s-ar fi așteptat? Poate că se așteptau să-L vadă venind către ei într-o luntre, sau apărând pe neașteptate, în mijlocul lor, în corabie. Oricum, „L-au văzut și s-au tulburat ”  (Marcu 6, 50). Totuși, nu aveau niciun motiv să se teamă de Cel ce Se apropia de ei, în întunericul nopții, strălucind de o lumină cerească. Nu și-L imaginaseră mergând pe apă? Să nu-L fi recunoscut pe  Învățătorul lor, să nu fi înțeles cuvântul psalmistului: „În mare sunt cărările Tale, în ape multe cărările Tale și urmele Tale nu se vor cunoaste” ( Psalmi 79, 19)? De ce sa ne temem de lumina care Îl descoperă ochilor noștri? Oare numai pentru că în aceste apariții există ceva miraculos, suprafiresc, ca dintr-o altă lume?

Poate că și noi, ca și Apostolii, așteptăm ajutor de o anumită natură și îl primim sub o altă fomă. Îl chemăm pe Domnul la lăsarea serii, iar El se apropie de noi la a patra strajă a nopții. Căutăm izbăvire, constrânși de meschine motive, „pământești” . El ne apare în strălucirea luminii cerești. Adevărata credință acceptă orice fel de ajutor, numai să vină de la Domnul.

De ce se înspăimântă uceniii? „Au crezut că e nălucă și au strigat” ? (Marcu 6, 49). Dar dacă chiar așa ar fi fost? Dacă o asemenea vedenie ar fi revestit o moarte apropiată? Ei, și? Acești oameni n-ar fi vrut oare să se despartă de marea învolburată de furtună, de lupta disperată cu sihiile naturii, să se sfârșească o dacă cu toate acestea, chiar și cu prețul vieții? Se legau de viață așa cum ne legăm și noi, nefiind în stare să acceptăm moartea și să recunoaștem puterea lui Dumnezeu  în tot ce ni se întâmplă. Pentru noi nu Hristos este Cel ce Se apropie de noi, într-o surâzătoare lumină cerească, ci o forță necunoscută, care poruncește valurilor și care pare pornită împotriva noastră. Dacă am fi convinși că Domnul lucrează în toate, am fi în stare să răbdăm orice s-ar întâmpla. Noi însă ne învinuim unii pe alții când ni se întimplă ceva, sau dăm vina pe anumite condiții, uitând că nimeni și nimic nu poate lucra împotriva voinței lui Dumnezeu.

Reiese de fapt că, pornind la drum, Îl lăsăm pe Domnul departe, în urma noastră, pe mal, pregătindu-ne să înfruntăm singuri primejdiile  și necazurile. „De ce sunteți așa de fricoși? Încă n-aveți credință?” (Marcu 4, 40). În mijlocul zgomotului și agitației, al furtunii care bântuie în jurul nostru, să luăm aminte la glasul Domnului, să-L căutăm cu inima deschisă și, în fiecare clipă al vieții noastre, să fim gata să-L primim mereu, indiferent sub ce chip ar veni și în orice situație ne-am găsi.

Bibliografie: Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu, pp – 321-323.