Rugăciunea este suflarea vieții noastre

Pentru majoritatea celor ce se roagă dintre noi, se pare, nimic mai adevărat nu se potrivește decât ceea ce a spus Domnul oarecând spre mustrarea fariseilor: Poporul acesta mă cinstește cu buzele, dar inima lor este departe de Mine. Și zadarnic mă cinstesc ei (Matei 15, 8-9)

De fapt, ce este rugăciunea noastră? Doar citire de suprafață, în mare parte fără cuget și sentiment, cu limba a unor cuvinte străine, de rugăciune, pe care le memorăm și nu întodeauna fără greșeli, în copilărie la lecțiile de acasă sau de la școală. Și în același timp nu avem nici o conștiință clară despre Cel înaintea căruia stăm, rostind o rugaciune sau alta, nici vreun sentiment al inimii care să însuflețească rugăciunea noastră. Adăugați la acestea închinăciunile pur mecanice, în mare parte fără măsură, accelerate și grăbite, și metaniile până la pământ (așa cum observăm în săvârșirea rugăciunii de către oamenii simpli) și legănarea mai mult decât neglijentă cu mâna în locul închinării pline de râvnă cu semnul crucii (așa cum se roagă majoritatea așa numiților la noi oameni culți) – iată toată rugăciunea noastră! Se manifestă, oare, prin aceste lucrări exterioare măcar întrucâtva sufletul nostru rațional creștin?! Căci rugăciunea, propriu-zis, este convorbirea noastră plină de evlavie cu Dumnezeul Cel viu ca să spun așa, este legătura nemijlocită – față către față – a duhului nostru nemuritor cu Creatorul său!

Dorind pe cât posibil să înrădăcineze mai puternic în conștiința rugătorilor anume această idee și dezvăluind-o cu plinătatea și claritatea cuvenite, presfințitul Teofan se străduiește să arate cât de răufăcătoare este orice altă atitudine față de rugăciune și cât de rău greșesc cei care socotesc  rugăciunea un lucru  exterior, pur formal.

Nu uitați – le repetă el de multe ori în scrisorile sale celor ce întreabă – că puterea rugăciunii sunt duhul umilit, inima înfrântă și smerită. Nu de cuvinte are Domnul nevoie, ci de inimă. Dintre roade, nu aparține nimic structurii verbale și caracterului vorbit al rugăciunii. Toate roadele pot fi dobândite numai prin înălțarea minții și a inimii către Dumnezeu. Principalul în rugăciune este simțământul către Dumnezeu din inimă. Cuvintele rugăciunii vin de la sine. Simțământul către Dumnezeu și fără cuvinte este rugăciune. Toate cuvintele rugăciunilor sunt menite să hrănească simțămintele; atât timp cât nu le hrănesc, ele sunt zadarnice… Există numai osteneală, nu și folos. Nici o osteneală a citirii nu poate înlocui simțămintele. Strigarea din inimă, scurtă și puternică, iată ce este important! Iar acest lucru se poate face din mers. Prin urmare, ne putem ruga neîncetat. De aceasta să vă și îngrijiți și într-aici cu totul să vă îndreptați…

Mintea obosește să spună cuvintele rugăciunii. Rugați-vă, așadar, fără cuvinte, așa, căzând la pământ înaintea Domnului în gând, în inimă… și predându-vă Lui… Aceasta va fi de-a dreptul rugăciune. Iar cuvântul va fi numai expresia ei… și el întotdeauna va fi mai slab decât rugăciunea însăși. Putem rosti toate cuvintele și putem face toate metaniile, iar de Dumnezeu să nu ne amintim deloc sau să ne amintim la voia întâmplării, cu gândul împrăștiat și cu mintea rătăcită. Și, prin urmare, să împlinim pravila de rugăciune fără să ne rugăm.

Cu frică și cutremur trebuie să săvârșim lucrul lui Dumnezeu – aceasta să o și aveți în vedere. Să vă străduiți prin toate mijloacele ca, unde este cuvântul, acolo să fie și mintea sau, cum spune Sfântul Ioan Scărarul, să închideți mintea în cuvintele rugăciunii. Vorbele către Dumnezeu nu se rostesc cu limba, ci cu simțămintele inimii. Dacă va fi așa – va fi și rugăciune adevărată. Citirea rugăciunilor, poziția la rugăciune și metaniile alcătuiesc numai starea de rugăciune, iar rugăciunea, propriu-zis, vine din inimă. Când aceasta nu există, nu există nimic. Rugăciunea fără simțăminte este exact ca un avorton. Așa spun Sfinții Părinți.

Se poate naște îndoiala: nu înlesnește, oare, această concepție a sfântului-nevoitor despre esența rugăciunii acea părere mincinoasă pe care o susțin unii dintre sectarii noștri atunci când socotesc cu totul de prisos toate semnele exterioare folosite  de noi în timpul săvârșirii rugăciunilor? Citând cunoscutul loc din Sfânta Scriptură: Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și în adevăr (Ioan 4, 24), ei spun, de obicei, că rugăciunea noastră trebuie să fie pur duhovnicească. Mai cu seamă, nu își vor găsi îndreptățire citând cuvintele sfântului-zăvorât nici aceia care, ascunzându-și lenea lor față de mersul la biserică, spun de obicei: „Eu nu recunosc rugăciunea aparentă; rugăciunea trebuie să fie în suflet!” Dar, străduindu-se să explice pe cât posibil mai amănunțit în ce constă esența rugăciunii, în cazul de față sfântul nu a avut în vedere să cerceteze întrebarea despre rugăciune în totalitatea ei, ci a ales pentru analiză numai o parte a acestei întrebări.

Din multele lui tratate despre rugăciune, vom vedea că nici prin gând nu i-a trecut să nege necesitatea semnelor exterioare din timpul săvârșirii rugăciunii, semne admise de toată Biserica Ortodoxă. Acolo unde a cerut însăși esența lucrurilor, preasfințitul a adus vorba și despre metanii, și despre pravila de rugăciune de acasă, și despre rezervarea timpului cuvenit necesar pentru împlinirea acestei pravile, și așa mai departe. Iar toate acestea se referă exclusiv la latura exterioară a rugăciunii. În ce măsură sunt necesare semnele exterioare în timpul săvârșirii rugăciunii, vor spune cuvintele adevărate ale sfântului în acel paragraf unde sunt expuse ideile lui despre modul în care trebuie să săvârșim rugăciunea.

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Sfaturi Înțelepte – traducere: Cristea Florentina – Ed. Cartea Ortodoxă – Ed. Egumenița, pp. 7-11