„Cucereşte-te şi sfieşte-te, omule, de bătrâneţea şi vechimea postului, pentru că de o vechime cu lumea este porunca postului, după mărturisirea Marelui Vasile. Căci în rai s-a dat această poruncă, atunci când a zis Dumnezeu lui Adam: Din toţi pomii raiului poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit (Facere 2, 16–17)”.
Prin cuvântul „post” noi înţelegem o înfrânare de la toate mâncărurile – iar în caz de boală, numai de la unele –, precum şi de la toate băuturile, de la toate lucrurile lumeşti, de la toate dorinţele rele, pentru ca să poată face creştinul rugăciunea lui mai cu uşurinţă şi să împace pe Dumnezeu, încă şi pentru ca să omoare poftele trupeşti şi să câştige harul lui Dumnezeu. Postul este o faptă de virtute, cu lucrare de înfrânare a poftelor trupului şi de întărire a voinţei, o formă de pocăinţă, deci un mijloc de mântuire. Dar în acelaşi timp este şi un act de cult, adică o faptă de cinstire a lui Dumnezeu, pentru că este o jertfă – o renunţare de bună voie de la ceva care ne este îngăduit – izvorâtă din iubirea şi din respectul pe care le avem faţă de Dumnezeu. Postul este şi un mijloc de desăvârşire, de omorâre a voii trupului, un semn văzut al râvnei şi al sârguinţei noastre spre asemănarea cu Dumnezeu şi cu îngerii Săi, care nu au nevoie de hrană. „Postul este lucrul lui Dumnezeu, căci Lui nu-I trebuie hrană.”
Rostul postului este folosul trupului şi al sufletului, pentru că întăreşte trupul şi curăţeşte sufletul, păstrează sănătatea trupului şi dă aripi sufletului. De aceea şi Legea Veche îl recomandă şi îl impune de atâtea ori (Ieşire 34, 28; Deuteronom 9, 18; Judecători 20, 26; I Regi 7, 6; Isaia 58; Ioil 2, 15). Şi Isus, fiul lui Sirah, zice: Nu fi nesăţios întru toată deşertăciunea şi nu te apleca la mâncăruri multe. Că în mâncărurile cele multe va fi durere, iar nesaţiul va veni până la îngreţoşare. Pentru nesaţ mulţi au pierit; iar cel înfrânat îşi va spori viaţa (37, 32–34). Mântuitorul ne învaţă cum să postim (Matei 6, 16–18). El ne spune că diavolul nu poate fi izgonit decât cu post şi rugăciune (Matei 17, 21; Marcu 9, 29). Posteau, de asemenea, Sfinţii Apostoli şi ucenicii lor (Fapte 13, 2–3; II Cor. 6, 5); ei au rânduit postul pentru creştini.
Din Sfânta Scriptură aflăm cum trebuie să fie postul pentru a fi bineprimit de Dumnezeu (Isaia 58, 6–8; Matei 6, 16–18); aflăm că postul este de folos în vremea judecăţilor lui Dumnezeu (Ioil 1, 14; 2, 11–12; Iona 3, 4–7); în vreme de nenorociri şi primejdii (II Regi 1, 12; Est. 4, 3) şi este bun în vederea izbăvirii de primejdii viitoare (I Ezdra 8, 21–23; Est. 4, 3–16; Ioil 2, 12; Iona 3, 4–5). Postul este bun pentru întoarcerea la Dumnezeu (II Paral. 20, 3; Isaia 58, 6; Ioil 2, 12), ca şi în vremea de întristare (Judecători 20, 26; II Regi 1, 12; Ps. 34, 12–13; 68, 12; Daniel 10, 2–3). Sfinţii Părinţi ai Bisericii lui Hristos laudă şi recomandă postul cu multă stăruinţă. Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Postul potoleşte zburdălnicia trupului, înfrânează poftele cele nesăţioase, curăţeşte şi înaripează sufletul, îl înalţă şi-l uşurează”.
Bibliografie: Arhim. Ilie (Cleopa) – „Călăuză în credinţa ortodoxă”, Editura Episcopiei Romanului, 2003)