Pomenirea Sfântului Andrei Criteanul – Predicator iscusit şi compozitor de imne de preaslăvire a lui Dumnezeu

Sfântul Andrei Criteanul, s-a născut la Damasc în anul 760 şi a murit la Erisso, pe insula Lesbos, în 840. De foarte tânăr şi-a agonisit o înaltă ştiinţă de carte, şi tot de tânăr a îmbrăţişat viaţa călugărească, devenind monah în mănăstirea Sfântul Sava, de lângă Ierusalim, unde şi-a adâncit nu numai viaţa duhovnicească, ci şi pe cea teologică, adiată de harul poetic.  Curând avea să devine secretar al patriarhului de Ierusalim, iar în 685, în calitate de delegat al acestuia, semnează la Constantinopol actele Sinodului VI Ecumenic, care a condamnat în 681 erezia monotelită (a unei singure voinţe în persoana Domnului nostru Iisus Hristos).

Avea numai douăzeci şi cinci de ani când patriarhul Ierusalimului l-a trimis cu o misiune bisericească la Constantinopol. Acolo, hirotonit diacon, a primit ascultarea de a conduce un orfelinat şi o casă de bătrâni, implicându-se astfel şi în opera de asistenţă socială a Bisericii, în jurul anului 700 a fost numit Arhiepiscop al Cretei, (în unele cărţi i se mai spune şi Ierusalimiteanul, ca unul care şi-a început activitatea în Sfânta Cetate; Cf. Bartolomeu Valeriu Anania, Cuvânt înainte, în Sf. Andrei Criteanul, Canonul cel Mare, text diortosit de Bartolomeu Valeriu Anania, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004, p. 5. Andrei Criteanul a fost un mare episcop misionar. A construit biserici, a înfiinţat mănăstiri, a dezvoltat lucrarea filantropică a Bisericii, s-a ocupat de educaţia tineretului din eparhia sa, a ajutat pe creştinii care au suferit datorită incursiunilor musulmanilor în insulă, etc.

A păstorit oraşul cretan până în jurul anului 740, când, nu se ştie din ce motiv, a fost chemat la Constantinopol. La întoarcere, slăbit de boală şi de bătrâneţe, se opreşte în insula Lesbos (Mitilina), în orasul Eresos, unde îşi încredințează sufletul său lui Dumnezeu. Biograful său, monahul Niceta, afirma că şi-a cunoscut dinainte sfârşitul pământesc. A fost înmormântat în una dintre cele mai vechi biserici ale insulei, cunoscută ulterior drept Biserica „Sf. Andrei”. Lista scrierilor pe care le-a lăsat în urma nu este pe deplin finalizată. Criticii săi menționează aproximativ 60 de cuvântări, 59 de canoane, 66 de irmoase (troparele de la începutul canoanelor), 34 de stihiri şi 47 de idiomele (tropare cu melodie şi ritm propriu), ceea ce indică o activitate prolifică pentru epoca sa. Cuvântările sale, în care se îmbina în mod armonios învăţătura dogmatică, istoria, citatele scripturistice, imaginaţia poetică, frazeologia distinsă şi retorica elegantă şi precisă, îl plasează pe Sf. Andrei între cei mai de seama predicatori bizantini.

Sfântul Andrei Criteanul a fost unul dintre primii şi cei mai mari imnografi ai Bisericii de Răsărit. Opera sa capitală Canonul cel mare, a fost alcătuită spre sfârşitul vieţii, cam la vremea când Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, compunea Viaţa Sfintei Maria Egipteanca. Fiind cea mai cunoscută operă a Sfântului Andrei, a fost numit Canonul cel mare sau Marele Canon, pentru trei raţiuni principale: adâncimea gândirii, frumuseţea expresiei şi numărul troparelor (în total, 211). Acest Mare Canon poate fi citit nu numai în biserică sau chilie, la vremile rânduite, dar şi oricând în casa fiecărui creştin însufleţit de râvna pocăinţei, asupra căruia invoc binecuvântarea lui Dumnezeu.

Întregul Canon este un apel la suflet să se trezească la realitatea duhovnicească şi să trăiască în curăţie. Domnul a venit să-i cheme pe cei păcătoşi, nu pe cei drepţi la pocăinţă. Forţa şi sinceritatea pocăinţei nu sunt legate de adâncimea căderii spirituale. Dimpotrivă, forţa pocăinţei, capacitatea de a vedea necurăţia din adâncul sufletului şi de a o scoate cu bărbăţie la lumină reprezintă tot atâtea semne de înălţime a spiritului care mărturiseşte faptul că omul a început şi continuă lupta duhovnicească.