Părintele Nicolae Steinhardt: „Pâinea cea spre fiinţă, între necesar şi exces”

Pericopa bunului samarinean (Luca 10, 25-37), care este a milei şi a grijii de nevoile şi necazurile semenului ne evocă pe acei falşi idealişti neobosiţi în a ne spune: Ce vă tot plângeţi şi văicăriţi că nu aveţi destulă pâine şi nu mâncaţi pe săturate! Sunteţi, nu încetează ei a stărui şi dojeni, sunteţi materialişti, robi pântecelui şi prea puţin creştini.

Vă tot plângeţi şi tot cârtiţi; dar nu pâinea este esenţialul şi nu ea vă va mântui; oamenii, o ştiţi doar, nu trăiesc numai cu pâine. Predicatorii aceştia ai idealismului se recrutează de cele mai multe ori dintre ghiftuiţii şi îmbuibaţii lumii. Pe deplin lămurit este că nu au citit parabola samarineanului milostiv şi că nu se pricep să facă distincţie între necesar şi exces. Una este lăcomia, alta este strictul necesar vieţii. Au dreptate cât priveşte jindul după delicateţuri şi răsfăţuri, nu însă când e vorba de pâine. Ni se pomeneşte de înfrânare şi ascetism, dar se pierde din vedere că ascetismul e treabă voluntară; când e impus nu de un imbold lăuntric, ci de o situaţie obiectivă exterioară, el îşi pierde orice merit soteriologic. În sfârşit, cei pe care i-aş numi falşii idealişti mai dau dovadă că nu cunosc învăţătura lui Hristos.

Hristos ce a făcut, ce a propovăduit? A înmulţit pâinile şi peştii, a prefăcut apa în vin. Întotdeauna Domnul şi-a manifestat grija pentru nevoia de pâine a oamenilor. I-a apărat pe Apostoli când, fiindcă le era foame, au smuls spicele de grâu în zi de sabat (Matei 12, 1 şi urm.). A socotit că bine au făcut David şi însoţitorii lui când, flămânzind, au intrat în casa lui Dumnezeu, în zilele lui Abiatar arhiereul, şi au mâncat pâinile punerii-înainte pe care nu se cuvenea să le mănânce decât preoţii (Marcu 2, 25- 26). A săturat cu pâine o dată patru mii de bărbaţi şi altă dată cinci mii, motivând minunea săvârşită astfel: „Milă îmi este de mulţime că sunt trei zile de când aşteaptă lângă Mine şi n-au ce să mănânce; şi să-i slobozesc flămânzi nu voiesc, ca să nu se istovească pe drum” (Matei 15, 32).

Iată cum grăieşte şi cum făptuieşte autenticul Iisus: nu certându-i pe oameni că sunt robi pântecelui şi se gândesc numai la mâncare, nu dându-le poveţe idealiste şi îndemnându-i să se mulţumească cu hrana spirituală (şi uşor l-ar fi venit să le ceară să nu uite că au ascultat cuvinte dumnezeieşti), nu lăsându-i să se descurce cum vor putea, ci săturându-i din belşug (de au rămas o dată şapte şi altă dată douăsprezece coşuri cu fărâmituri) şi îngrijindu-se ca nu care cumva să leşine de foame pe drum. Dar la sfârşitul capitolului al 25-lea din Evanghelia Sfântului Matei, unde e vorba de Înfricoşata Judecată, cum ni se spune că va proceda Fiul Omului întru slava Sa, cum va deosebi oile de capre, pe cei buni de cei răi, pe binecuvântaţi de osândiţi, după care criteriu va efectua despărţirea? După cum I s-a dat să mănânce când a fost flămând ori nu I s-a dat să mănânce când a fost flămând (criteriu desigur trivial în ochii „idealiştilor”).

Pentru fiica lui Iair, mai-marele sinagogii din Capernaum, după ce i-a poruncit: „Talita kumi” şi a înviat-o, ce dispoziţie dă acolo pe loc şi neîntârziat: Să i se dea să mănânce! (Marcu 5, 43). Pe smochinul neroditor care, atunci când El a flămânzit şi nu i-a dat roade, cum l-a tratat Domnul? Blestemându-l! (Marcu 11, 14). Şi cum se auto-caracterizează Iisus? „Om mâncăcios şi băutor de vin” (Matei 11, 19; Luca 7, 34). Domnul e mereu gata şi dispus să primească invitaţii la masă: cinează în casa lui Zaheu, a lui Matei-Levi, ba şi în a fariseului Simon leprosul (şi probabil că nu numai în a lui Simon, căci fariseii, iscodindu-L, ÎI vor fi poftit în casele lor şi la mesele lor spre a-L prinde mai lesne în cuvânt). Cum se mai numeşte Domnul pe Sine? „Pâinea vieţii” şi adăugă: „Cel ce vine la Mine nu va flămânzi” (Ioan 6, 35 şi 48). Şi se mai defineşte cu acelaşi prilej: „Eu sunt pâinea ce S-a coborât din cer” (Ioan 6, 41). Iisus, hotărât lucru, nu Se ruşinează a vorbi pe şleau de foame şi de sete şi de mâncare şi nici de a mânca. Împărăţia cerurilor cu ce o aseamănă? Cu o cină, iar celui care Îi va deschide uşa ce îi făgăduieşte? Că va intra la el şi va cina cu el (Apoc. 3, 20).

După înviere, cum îi convinge pe Apostoli, care se spaimantează că e nălucă şi se tulburaseră, că El este şi că nu-i arătare? Mâncând în prezenţa lor peşte şi miere (Luca 24, 41-43). Nu, Domnul, binecuvântat fie Numele Său, nu a fost ceea ce în limbaj curent se cheamă „idealist”, ci a fost materialist, întrucât a luat fără greş aminte şi în mod foarte deschis, foarte participatoriu la problema pâinii. Să fie oare această grijă pentru pâine care-i şi a noastră – mărturisire de robie a pântecului, de josnică preocupare animalică, de materialism grosolan? (…) Falsul idealism nu mi se pare nimic altceva decât făţărnicie, nedragoste de aproapele, grandilocvenţă deşartă şi necreştinism. Bunul samarinean s-a apropiat de năpăstuit, i-a legat rănile, i le-a uns cu untdelemn şi le-a stropit cu vin, l-a suit pe dobitocul său şi l-a dus la casa de oaspeţi ca să i se dea îngrijiri şi să fie, de bună seamă, hrănit. Iată idealismul în acţiune.

Falsul idealism nu-i decât fariseism şi se identifică purtării preotului şi levitului care au trecut nepăsători pe lângă cel aflat în mare strâmtorare. Hristos ne învaţă El să nu dispreţuim pâinea, să nu facem paradă de idealism fariseic şi să nu fim nepăsători – ca preotul şi levitul – faţă de foamea, setea, nevoinţele şi necazurile fratelui nostru. Pâinea, în învăţătura Domnului, e sfântă. (…) Pâinea e dătătoare şi întreţinătoare de viaţă. Prin mijlocirea ei, transsubstanţializată, ni se dă spre consumare Trupul Domnului. Nu numai cu pâine va trăi omul, desigur, dar nici fără ea cât timp sufletul nu se va fi slobozit din lut. Hristos nu a binevestit „idealismul” (aşa-zisul nerod şi mincinos idealism al făţarnicilor), ci, dimpotrivă, şi-a exprimat grija (atentă, serioasă, părintească) pentru pâinea cea spre fiinţă, cea de toate zilele, a făpturilor Sale.

Bibliografie: Pr. Nicolae Steinhardt – „Cuvinte de credinţă”, Editura Humanitas, 2006, pp. 76-80.