Părintele Nicolae Steinhardt: „Femeia samarineancă — duelul unei convertiri”

Întâlnirea lui Hristos cu samarineanca, aşa cum e povestită de Sfântul Apostol Ioan (4, 4-12) — nu altminteri decât a lui Iacov cu îngerul Domnului (Facerea 32, 4 şi urm.) — este prezentarea unui duel. Analogia între cele două ciocniri e izbitoare: atât Iacov, cât şi femeia din Sihar au ceea ce psihologii numesc personalitate marcantă şi nu-s niciunul, nici cealaltă de ieri, de alaltăieri pe pământ. Hristos are de înfruntat (şi biruit) o fiinţă vie şi puternică, o femeie, o înfiptă, tare de cerbice şi pe drepturile ei de făptură înzestrată cu inteligenţă şi cu judecată, mândră, ironică, arţăgoasă. Domnul o acceptă aşa cum este, se supune tacticii, fentelor, regulilor, răbdărilor şi impetuozităţilor duelului, dar şi marii lui legi nescrise, căreia toate i se pleacă: a învinge cu orice preţ!

Scena din capitolul 4 a Evangheliei lui Ioan este de mare intensitate dramatică, în cadenţă neîncetat mai sacadată, în tempo din ce în ce mai iute. Duelul, iată singura imagine pe care o poate evoca, duelul pe răpunere şi marile dialoguri ale tragediilor clasice. Nobleţea hananeancei se vădeşte în credinţă, curaj, stăruire, cuviinţă şi inteligenţă. A samarinencii prin felul cum se dă bătută, fără reţineri, cu entuziasm, după ce mai întâi se opusese din toate puterile şi iscusinţele minţii ei. Ea, când i se relevă adevărul, îl recunoaşte şi trage toate consecinţele numaidecât. Acum este. Nici amânare, nici îndoială, nici sfială. Pe loc porneşte să-L anunţe pe Mesia, să-I proclame prezenţa, să dea de ştire tuturor ce se petrece pe meleagurile lor, de ce neînchipuită cinste se învrednicesc, din ce neverosimilă bucurie sunt chemaţi să se împărtăşească. Aşa precum şi vrea Hristos: pe      care-i cheamă îi vrea de îndată ai Lui, lăsând toate baltă, neopriţi de nici o treabă, nici un considerent, nici altă datorie fie ea cât de firească ori de curată. Ţarina, negoţul, însurătoarea, îngropăciunea: fleacuri — nugas! le spunea poetul din vechime.

Samarinencii, pe care suntem în drept să ne-o închipuim văzută cu ochi nu prea buni în oraşul ei, nu-i mai pasă de ce spune lumea: chiar printre ai săi (unde-i va fi fost mai greu, ca şi lui Iisus) se grăbeşte să-L preamărească pe Domnul, să-I fie roabă şi crainică. Samarineanca e un admirabil exemplu al felului cum lucrează Domnul în calitatea Sa de vânător (de oameni), îndeosebi atras de vânatul dificil, de ucenici şi ucenice de caracter, care opun rezistenţă, dar şi sunt în stare ca acum chiar (nu după o zi ori un ceas, ori un sfert de oră) să I se predea în duh şi adevăr. I-au fost pe plac un prigonitor ca Saul din Tars, o desfrânată din pasiune ca Maria Egipteanca, un vameş înrăit ca Zaheu, o sfădăreaţă ca samarineanca; nu I-au plăcut feţele palide, călăii, plângăreţii, strecurătorii de izmă, chimen şi untăriţă, făţarnicii, purtătorii de caftane şi ciucuri lungi, zeloşii aprinzători de lumânări. Pe Simon-Petru l-a iubit mult pentru că era din speţa inşilor înfocaţi, intempestivi, nerăbdători. În duelul acesta, nu de formă, samarineanca e atinsă mortal cu o lovitură nu pricinuitoare de moarte, ci de viaţă veşnică.

Nu, Domnul nu a minţit-o; cu adevărat i-a dăruit apa vie, apa vieţii fără apus, iar pe ea prefăcând-o, din trufaşa potrivnică, în ucenica şi apoi muceniţa a Sa. Ne mai putem pune întrebarea de ce, pentru a transmite dublul Său mesaj, Hristos a ales calea dialogului, a duelului? Ca să dea, probabil, mesajului — neapărata instantaneitate a oricărei convertiri ce nu mai cată înapoi şi aspaţialitatea oricărei credinţe dârze şi oricărui crez adevărat — o intensitate dramatică şi o dinamică sporită. Dialogul se imprimă în cuget şi-n simţire mai adânc decât raţiunea. Simpla expunere nu ar fi avut desigur tăria captivantă a voroavei contradictorii. Iată de ce cred că Duhul i-a insuflat celui mai iubit dintre ucenici alegerea formei diacronice. Episodul cu femeia samarineancă ni se mai arată a fi dialogul Domnului cu sufletul omenesc, care mai întâi se împotriveşte, dar mai apoi se supune şi-şi adoră Creatorul. Domnul a ţinut ca biruinţa să nu-I fie uşoară, ca de la sine-înţeleasă, mecanică, în stil pilduitor, ci liberă, spontană, izvorâtă dintr-o convingere precedată de îndoieli, total transformatoare a credincioasei din Samaria.

În ultima analiză, actul de credinţă chiar astfel se cade a fi. El se produce atunci când sufletul aflat în rugăciune nu pe sine orant se aude, ci pe Celălalt mărturisindu-i-se: da, nu te înşeli, da, Eu sunt, Eu Cel viu, Eu care sunt Cel ce este, Care te cheamă. Vino după Mine. Iar sufletul răspunde fără a pregeta Amin.

Bibliografie: Nicolae Steinhardt – „Cuvinte de credinţă”, Ed. Humanitas, 2006, pp. 93 – 99.