Am trăit în mare păcat înainte de a-L cunoaşte cu adevărat pe Hristos. M-a scos Dumnezeu din tot. Nu înţeleg de ce m-a iubit atât de mult. Cum pot să mulţumesc pentru asta? Cum să-I mulţumim Domnului pentru a-I fi bucurie? Tema este a dragostei şi fără dragoste nimic nu se înţelege. Când a cerut cineva lui Hristos care este prima poruncă a Legii, Hristos a zis că a iubi pe Dumnezeu din tot ce ai şi din tot ce eşti.
Hristos s-a grăbit să pună şi a doua poruncă, care este asemenea primei: a iubi pe aproapele ca însuţi pe tine. Aceste două porunci nici nu se găsesc împreună cu cele zece, ci prima este din cele zece, iar a doua din altă carte, cartea Leviticului. Se dau în alt context, dar Hristos le-a împreunat pe amândouă. Ambele se rezumă la cuvântul dragoste. Şi în afară de dragoste nu este nimic, nici nu se explică nimic. De ce ne iubeşte Dumnezeu atât? Fiindcă Dumnezeu nu are dragoste, El este dragoste. Dumnezeu nu are atribute, nu are nimic, este tot ce este. Dumnezeu este dragoste. Dumnezeu este bogăţie, Dumnezeu este cunoaştere. Înţelegeţi că ce ai o să pierzi sau se poate schimba. Asta se întâmplă la noi: îl iubim pe aproapele că-i deştept, că-i frumos, că-i mai ştiu eu ce. Iubim pentru că…
Dacă se urâţeşte sau dacă văd că e mai prost decât credeam etc., încetez să-l mai iubesc sau, pur şi simplu, pentru că începe să mă enerveze cu nişte chestii de-ale lui. De ce? Fiindcă eu nu am dragoste. Dar Dumnezeu este dragoste şi n-ar putea să o piardă decât dacă ar dispare El Însuşi. A fi în Dumnezeu este a firii şi atunci, relaţia cu orice şi cu oricine este relaţia dragostei; cu toate Dumnezeu are o gingăşie care provine din dragoste. Părintele Sofronie spunea: „Hristos, printr-un singur cuvânt de binecuvântare, cu cinci pâini a hrănit 15.000 cel puţin”. De ce 15.000? Scriptura zice 5.000 de bărbaţi, dar fără a număra pe femei şi pe copii, iar femeile şi copiii totdeauna sunt mai numeroşi decât bărbaţii. Cu un singur cuvânt, cu o singură binecuvântare a săturat atâţia oameni.
Apoi a zis apostolilor să adune toate ca nimic să nu se piardă. Iată atenţia pe care Dumnezeu o are până la cel mai mic amănunt. Părintele Sofronie, în experienţa lui, spunea că Dumnezeu lucrează cu omul cu o exactitate până la cel mai mic amănunt, cu o exactitate câteodată înfricoşătoare în sensul că, uneori, te scoate în ultima clipă, de ultimul fir de păr de viaţă sau de altceva. Omul chiar se înfricoşează de pronia asta minunată a lui Dumnezeu. De câte ori am trăit şi eu şi atâţia alţii o frică care nu este de-a lui Dumnezeu. Frica că poate că am păcătuit aşa de mult încât Dumnezeu n-o să mă mai ierte este, totuşi, o proiectare a păcătoşeniei noastre asupra lui Dumnezeu.
Dumnezeu şi poruncile Lui nu sunt pentru că Dumnezeu aşteaptă de la mine un comportament pe care dacă nu-l afişez, apoi păzea… Dumnezeu nici nu aşteaptă să împlinesc poruncile! Proorocul Isaia zice: „Poruncile Tale lumină sunt pe pământ”. Toată tradiţia filocalică a trăit în lumina acestor porunci, lumina care îmi arată întunericul în care sunt. Zice: „Iubeşte pe Dumnezeu”. Dă-i drumul, încearcă. „Iubeşte pe aproapele”. Dă-i drumul, încearcă.
Ştim toţi rezultatele. De unde poţi să începi să trăieşti un cuvânt dumnezeiesc? În cartea despre rugăciune a Părintelui Sofronie găsim iarăşi un răspuns. El, la un moment dat, văzându-şi neputinţa, strigă către Dumnezeu: „Iubesc poruncile Tale, sunt aproape de inima mea, dar Tu vezi că nu le pot trăi, firea mea nu poate încape poruncile Tale, cuvintele Tale sunt viaţă dumnezeiască nestricăcioasă. Eu sunt putregai şi stricăciune. Vino Tu şi sălăşluieşte în mine. Lucrează Tu în mine cele bineplăcute Ţie”. Şi cu asta omul, în deznădejdea de sine, se aruncă în mila lui Dumnezeu, Îl cheamă pe Dumnezeu să îi umple făptura golită de sine cu Dumnezeu – se trăieşte deja ceea ce numea Părintele Sofronie smerenia – şi asta e ceea ce caută şi Dumnezeu. El nu caută ca noi să afişăm un comportament după cuvintele Lui, ci El caută să mă lumineze, să mă arate ce nu sunt, ce nu am.
Aşteaptă de la mine ceva echivalent cu acest strigăt: Doamne, vezi că iubesc lucrurile tale, dar nu pot. „Cămara Ta o văd împodobită, Mântuitorule, dar îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu…”. Dumnezeu este dragoste. Mi-am dat seama cândva că, pentru mine, de-a lungul vieţii mele, a fost o dogmă. Şi acum înţeleg un pic şi ce este o dogmă: o chestie neclintită. Nu ştiu de ce, dar aş zice aproape instinctiv, am crezut cuvântul acesta, am crezut în atotputerea şi dragostea lui Dumnezeu şi tot ce am auzit, tot ce am citit, de multe ori smintitor, chiar în Sfintele Scripturi, întotdeauna le-am pus, le-am cercat cu această viziune: dar dacă Dumnezeu este iubire, cum se înţelege asta? N-am încercat să dau o explicaţie de la sine putere, mulţumesc Domnului! Iar instinctiv m-a miluit Dumnezeu şi am avut trăirea asta că am aşteptat şi am căutat până când mi-a venit răspuns.
Şi răspuns mi-a venit la foarte multe din acestea şi am văzut cum Dumnezeu este dragoste şi cum, în lumina iubirii lui Dumnezeu, se poate înţelege lucrul acela, orice întrebare, orice dogmă, orice nedumerire. Nu întotdeauna o înţelegere dogmatică sau deplină, dar de multe ori destulă înţelegere ca să poţi trăi mai departe şi să poţi nădăjdui şi pentru tine şi pentru alţii. Să te încredinţezi tu şi pe toţi milei şi dragostei lui Dumnezeu, cum zice ectenia: „Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Dumnezeu este dragoste! Să vă fie dogma neclintită şi nu veţi greşi!
sursa: Părintele Rafail Noica — Fragment transcris din conferinţa Cuvântul proorocesc şi experienţa harului, Alba Iulia — 15 noiembrie 2007.