Monahul este far aşezat pe înălţimea stâncilor

– Părinte, care este lucrul monahului?

– Lucrul monahului este să se facă vas al Sfân­tului Duh. Să-şi facă inima sa sensibilă ca foiţa de aur a pictorilor. Toată lucrarea monahului este dragoste, aşa cum şi călătoria lui pe această cale se face din dra­goste faţă de Dumnezeu, care are în ea şi dragostea faţă de aproapele. Monahul cercetează nefericirea so­cietăţii, îl doare inima pentru ea şi se roagă mereu din inimă și astfel miluieşte lumea cu rugăciunea. Exis­tă monahi care ajută pe oameni mai mult decât i-ar fi putut ajuta toată lumea la un loc. Un mirean, de pildă oferă două portocale sau un kilogram de orez unui oa­recare sărac, de multe ori numai ca să-l vadă oamenii, iar pe deasupra îi mai judecă şi pe alţii pentru faptul că n-au dat şi ei. Dar prin tăcerea şi rugăciunea sa, monahul ajută „cu tonele”.

Monahul nu îşi face planuri şi programe persona­le lumeşti pentru misionarism, ci înaintează fără nici un plan personal al său şi atunci Bunul Dumnezeu îl trece în planul Său cel dumnezeiesc. Iar dacă va fi ne­voie pentru misiune, Dumnezeu îl va trimite într-un mod dumnezeiesc. Dumnezeu nu cere de la monahi să iasă în lume ca să-i ţină pe oameni de braţ ca ei să poa­tă merge, ci le cere să le dea acelora lumină prin tră­irea lor, călăuzindu-i în felul acesta spre viaţa veşni­că. Adică monahul nu are ascultarea de a ajuta lumea prin a se afla în mijlocul ei. El pleacă departe de lume, nu pentru că urăşte lumea, ci pentru că o iubeşte, şi astfel, trăind departe de ea, o va ajuta cu rugăciunea sa în ceea ce nu se poate face omeneşte, ci numai prin intervenţie dumnezeiască. De aceea monahul trebuie să se afle în neîncetată comuniune cu Dumnezeu, să primească semnale şi să arate oamenilor drumul spre Dumnezeu. (…)

Monahul nu este felinar, ca să fie aşezat la un capăt de drum şi să-i lumineze pe călători ca să nu se îm­piedice. Ci el este far îndepărtat, aşezat sus pe stânci, care cu lumina lui luminează mările şi oceanele, pen­tru a îndruma corăbiile să ajungă la destinaţia lor, la Dumnezeu.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul II. Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a doua, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 353-355)