Mândria – o continuă provocare asupra celui ce tinde spre piscul desăvârșirii

Demonul mândriei aduce sufletului căderea cea mai grea, căci îl convinge să nu mai mărturisească ajutorul Lui Dumnezeu, ci să creadă că el însuși este cauza izbânzilor sale și să se îngâmfe împotriva fraților ca unii fără minte, pentru că nu știu toți despre el acest lucru. Acesteia (mândriei) îi urmează mânia și întristarea și răul ultim: ieșirea din minți, nebunia și mulțimea de demoni văzuți în văzduh”. (Avva Evagrie Ponticul, În luptă cu gândurile…, p.132)

Prezența slavei deșarte vestește mândria, care vine în suflet și-l „convinge să nu mai mărturisească ajutorul lui Dumnezeu, ci să creadă că el însuși este cauza izbânzilor sale și să se îngâmfe împotriva fraților ca unii neînțelegători… Iar acesteia îi urmează mânia și întristarea și cel din urmă dintre rele: ieșirea din minți, nebunia și mulțimea de demoni văzuți în văzduh”. Pentru cel care luptă pentru dobândirea asemănării cu Dumnezeu și se înalță spre cer pe scara virtuților, ajungând aproape la capătul scării, vine acest demon și-l aruncă din înălțime în abisul pierzării, asemănându-se lui Lucifer și îngerilor lui, care din aceeași pricină, au suferit căderea. Astfel mândria, cea care a fost prima ispită venită în calea creației celei bune realizate de Dumnezeu și în care a căzut însuși căpetenia îngerilor dimpreună cu o ceată, se adreasează și umanității. Omului care începe să-și hrănească prin fapte acest gând trântit de diavol în inima lui, Evagrie îi amintește că e „lut și putreziciune”, și-i cere să-și reamintească faptul că omul este creați a lui Dumnezeu și nu se cuvine să nesocotească pe Făcătorul său.

În altă ordine de idei, putem spune că mândria este o ispită absurdă care-l face pe om să gândească că nu datorează nimănui faptul că e ceea ce este decât lui însuși. Este gândul cel mai periculos, care poate conduce la negarea divinității înseși, „care face pe om să se socoată mai presus de îngeri și să nu creadă în ajutorul divin și nici chiar în existența lui Dumnezeu”. Ca remediu împotriva acestui păcat, Evagrie Ponticul exclamă următoarele cuvinte: „Adu-ți aminte de viața ta dinainte și de vechile căderi, și cum, pătimaș fiind, ai ajuns prin mila lui Hristos la nepătimire și, iarăși, cum ai ieșit din lumea care te-a umilit cu multe lucruri și în multe rânduri. Gândește-te și la acest lucru: cine te păzește pe tine în pustie? Cine alungă demonii care-și ascut dinții împotriva ta? Fiindcă asemenea gânduri sădesc în noi smerita cugetare și nu-l primesc pe demonul mândriei. Din textul de mai sus, ca remediu împotriva păcatului mândriei, Evagrie, propune smerita cugetare în primul rând. Aceasta presupune că omul trebuie să se gândească aproape tot timpul la Dumnezeu ca autor al tot binelui ce se răsfrânge asupra lui.

În concluzie, mândria ca și continuare a duhului slavei deșarte, reprezintă o continuă provocare asupra celui ce tinde spre piscul desăvârșirii. Acest păcat al mândriei intră în cugetul omului după ce acestea a lepădat alte patimi, făcându-l pe creștin să se considere pe sine însuși, autorul acelui urcuș duhovnicesc. Ca remediu, autorul ne propune smerita cugetare, ca parte constitutivă a vieții duhovnicești.

Bibliografie: Remedii patristice pentru boli contemporane: Gândurile răutății și tămăduirea lor, pg 137-139.