Lucrătorii din vie. Predică la Duminica a XIII-a după Rusalii

“Un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor”, le-a spus Hristos discipolilor Săi. Dacă vă amintiţi, duminica trecută aceste cuvinte au apărut la sfârşitul lecturii evanghelice. Un tânăr s-a apropiat de Hristos şi a întrebat: Ce să fac ca să am viaţa veşnică? Atunci Domnul i-a răspuns: Păzeşte poruncile. Şi când tânărul i-a spus că a făcut deja acest lucru, Domnul, văzând inima lui, a spus: Renunţă la tot ceea ce ai. Dar tânărul era bogat, şi pentru el bogăţiile lui erau puterea care îi dădea statutul în societate, aşa că şi-a plecat capul şi s-a îndepărtat. Atunci Hristos le-a spus discipolilor Săi: “Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor” (Matei 19,16-23).

Cum aşa? De ce? Dacă luăm lectura evanghelică de astăzi, vedem de ce. Parabola de astăzi ne spune că Domnul a plantat o vie şi i-a trimis pe lucrătorii lui să lucreze în această vie (Matei 21,33-42). Şi le-a dat tot ceea ce aveau nevoie pentru vieţile lor. Dar lucrătorilor le-a plăcut atât de mult să trăiască şi să muncească în această vie încât au început să simtă că locul le aparţine. Tot mai mult au început să considere ca fiind a lor toată prosperitatea pe care puteau să o obţină din strugurii care creşteau din belşug în via care nu le aparţinea; şi treptat au început să îl uite pe stăpânul viei. Domnul le-a dat tot ceea ce era necesar pentru traiul lor, pentru viaţa lor, dar ei au început să considere că toate acestea li se cuvin de drept. Ei înţelegeau altfel lucrurile: au avut posibilitatea de a folosi via şi toată frumuseţea acestor bunuri pământeşti pe care Dumnezeu le-a dat omului. Acest lucru i-a captivat atât de mult încât au uitat complet, sau mai bine spus nu s-au gândit deloc la faptul că toate acestea erau temporare; şi că anii vor trece, şi va veni ora în care vor trebui să plece; şi totul din vie va rămâne aici, dar ei vor pleca. Vedeţi, li s-a cerut ceva diferit: în timp ce cultivau via, ar fi trebuit să cultive şi ceea ce i s-a dat omului.

Şi ce i s-a dat de fapt omului? O fiinţă umană are un trup căruia îi trebuie mâncare, băutură, mişcare, odihnă – lucrurile pe care le numim viaţa trupului. Dar omul are şi un spirit care năzuieşte întotdeauna spre ideal. Şi indiferent cât de bună ar fi viaţa noastră pământească, într-o inimă umană se va agita întotdeauna ceea ce nu poate fi satisfăcut de lucrurile care ne înconjoară. Şi va apărea tristeţea, şi conştiinţa ne va spune că nu am făcut ceea ce trebuie, deoarece imaginea lui Dumnezeu este în fiecare fiinţă umană, în spiritul său; şi spiritul are de asemenea nevoie de viaţă.

Din punct de vedere trupesc, lucrătorii din vie erau în regulă, dar ei au distorsionat viaţa spirituală şi au trăit-o după trup. Şi astfel conştiinţa a fost suprimată. Ea exista, dar era acoperită. Şi astfel se dovedeşte ceea ce s-a spus despre tânărul bogat: este greu pentru cineva care îşi pune încrederea în bogăţii să intre în Împărăţia Cerurilor. Ochii sunt închişi, conştiinţa este întunecată. În exterior, el pare a fi într-o stare bună, dar în lăuntrul său conştiinţa îl chinuie neîncetat. Nici o speranţă, nici o mângâiere. Şi astfel fiinţa umană încearcă totul. Îşi spune: voi merge într-o staţiune, voi călători, îmi voi asigura tot confortul. Îmi voi aranja viaţa de familie, voi avea copii. Mă voi distra. Dar aici, în cel mai bun caz, va veni bătrâneţea; în cel mai rău caz însă – boala. Când vin aceste zile critice, nimic nu poate aduce liniştea. Indiferent cât de multă frumuseţe pământească sau cât de multe bunuri pământeşti avem – conştiinţa ne va chinui. Acest lucru îl exprimă parabola de astăzi. Lucrătorii l-au ucis chiar pe moştenitor pentru ca să nu renunţe la bucuriile viei. Dar tot au fost alungaţi din vie. Cum? Aceasta este ceea ce numim suferinţa conştiinţei, pe care nimic nu o poate potoli. Suferinţă – suferinţă fără cale de ieşire.

Aşadar Evanghelia de astăzi completează într-un fel Evanghelia de săptămâna trecută şi ne spune: Fraţilor, aveţi grijă ca acest lucru să nu se întâmple cu voi, ca frumuseţea pământească în care trăim să nu se schimbe în această vie din parabolă! Pentru ce avem nevoie de această vie, de aceste vile, automobile, dacă inima noastră este sfâşiată? Să începem să trăim în conformitate cu Fericirile, şi atunci inima noastră se va umple de pace, de iubire, de adierea paradisului. Şi cu această plinătate a inimii, vom intra în viaţa veşnică. Dar dacă nu ne înţelegem pe noi înşine, vom fi asemenea evreilor. Evreii l-au aşteptat pe Mesia care, potrivit înţelegerii Talmudului, trebuia să fie conducătorul lumii şi să îi supună pe toţi evreilor. Şi au aşteptat un astfel de Mesia. Şi când a apărut Hristos – care avea toate puterile: a liniştit marea, a săturat cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, şi a vindecat boli – în înţelegerea lor, a acelor vremuri, ar fi fost imposibil să găsească un comandant mai bun pentru armata evreiască. Nu ar mai fi fost nevoie de provizii de hrană, de prim ajutor sau de spitale. Hristos putea să le facă pe toate. Şi au aşteptat… să vadă ce se va întâmpla mai departe.

Hristos s-a urcat pe un munte şi pentru prima oară a început să vorbească în public: Fericiţi cei săraci cu duhul, fericiţi cei ce plâng, fericiţi cei blânzi, cei prigoniţi (Matei 5,3-11). Evreii au aşteptat putere; dar Hristos a vorbit despre sărăcie, blândeţe, suferinţe. Cu siguranţă, evreii s-au întors împotriva Lui. Hristos vorbea despre ceva diferit de ceea ce aşteptau ei – nu despre stăpânire. Dacă cineva ar merge pe urmele Lui? Ce s-ar întâmpla? Erau derutaţi. S-ar întâmpla exact lucru de care avem nevoie: ar fi pace în inimi, cu care este uşor să treci prin această viaţă şi să nu te temi să intri în viaţa veşnică.

(ÎPS Andrei Rymarenko, Traducere: Oana Capan)