Izgonirea lui Adam din Rai – consecință a lipsei de pocăință

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,

Iubiți credincioși,

Iată-ne ajunși cu toții la Porțile Postului Mare, adică în Duminica Izgonirii lui Adam din Rai sau a Lăsatului sec de brânză, duminică ce reprezintă pentru noi o lumină pentru sufletul nostru în toată perioada Postului Mare, care nu e altceva decât un drum spre Golgota, o perioada lungă de urcuș duhovnicesc interior spre Înviere. Căci numai răstigniți fiind împreună cu Hristos, vom putea și învia dimpreună cu Dânsul.

Se cuvine ca Postul Mare să fie pentru noi o conştientizare a plânsului lui Adam şi al Evei atunci când s-au lipsit de frumuseţea raiului, pentru ca, trăind durerea îndepărtării de Dumnezeu, să dorim a ne întoarce, asemenea fiului risipitor, în casa Tatălui nostru. Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, rânduită de Sfinții Părinţi în pragul Postului Mare, ne aduce aminte de un lucru deosebit de important: bucuria şi, deopotrivă, drama libertăţii omului. Preţuindu-ne atât de mult prin faptul că ne-a creat după chipul Său, Dumnezeu a sădit în noi darul libertăţii, posibilitatea de a alege drumul pe care să-l parcurgem în viaţă: către El sau către neant. Cât de mult doreşte Dumnezeu ca făptura Sa să rămână în legătură cu Sine, să rămână în Împărăţie, căci El nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu (Iez. 18, 23) și vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Tim. 2,4).

Izgonirea lui Adam din Rai s-a întâmplat ca urmare a celor trei mari greșeli: neascultarea de Dumnezeu, nepostirea (adică nu s-a înfrânat) și lipsa pocăinței după ce a greșit. De atunci și până astăzi, omul păcătos are tendința de a se scuza pe sine acuzând pe alții. Din acest motiv, el nu se poate mântui fără pocăință (regret sau căința pentru păcatul săvârșit și cerere de iertare).

Sfântul Siluan Athonitul zugrăveşte în mod grăitor tristeţea trăită de primii oameni, care, de altfel, este şi tristeţea oricărui creştin care a înţeles şi a simţit câtă durere pricinuieşte îndepărtarea de Dumnezeu: „Sufletul meu tânjeşte după Domnul. Pe El îl caută cu lacrimi. Când eram împreună cu El, sufletul meu avea odihnă şi bucurie; duşmanul nu se apropia de mine. Acum duhul răului a pus stăpânire pe mine. Sufletul meu este hărţuit. Linişte nu găseşte în nimic. Nu pot să-L uit pe Domnul nici o clipă. Sufletul meu poartă dorul Lui. În mijlocul durerii ridic glasul meu şi strig: Ai milă de mine, Dumnezeule! Miluieşte-mă pe mine, făptura Ta”. Iar în altă parte scrie următoarele: „Adam, părintele întregii lumi, a cunoscut în rai dulceața iubirii lui Dumnezeu și de aceea, atunci când pentru păcat a fost izgonit din rai și a pierdut iubirea lui Dumnezeu, a suferit amarnic și cu geamăt mare suspina în toată pustia. Sufletul lui era chinuit de un gând: Am întristat pe Dumnezeu pe Care Îl iubesc. Nu-i părea rău atât de rai și de frumusețea lui, cât de faptul de a fi pierdut iubirea lui Dumnezeu, care în fiece clipă și nesăturat atrage sufletul spre Dumnezeu. Așa tot sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, dar mai apoi a pierdut harul, face experiența chinului lui Adam. Sufletul e bolnav și îi pare tare rău atunci când întristează pe Domnul Cel Preaiubit.”

Dacă am fost cu luare aminte la Apostolul și Evanghelia ce s-au citit astăzi, vedem că ele trasează câteva direcţii sau căi prin care comoara împărăţiei cerurilor poate fi câştigată: o inimă iertătoare faţă de cei care ne-au greşit în viaţă, sinceritate şi deschidere în inimile noastre (onestitate), dobândirea nejudecării aproapelui şi a curăţiei trupești şi sufletești. Acestea sunt cele patru arme pe care creştinul este chemat să le poarte de-a lungul întregii sale vieţi, dar în mod special în timpul Postului Mare. Întreaga noastră viață trebuie să fie o neîncetată luare-aminte și pocăință.  Uşile pocăinţei sunt deschise pentru noi mai larg mai ales în această perioadă care urmează!

Mântuitorul Iisus Hristos ne arată că nimeni nu poate intra în post fără iertare, deoarece prin iertarea altora se cultivă smerenia omului dornic de-a trăi în iubire milostivă. Iertarea este începutul bun al perioadei de post. Iertându-ne unii pe alții, și Dumnezeu ne va ierta păcatele noastre. De aceea, la Vecernia din Duminica aceasta cerem să fim iertați de către toți și iertăm pe toți. Iertarea aproapelui implică adesea o răstignire a propriului egoism și deschide sufletul spre o noua stare de comunicare și comuniune a omului cu Dumnezeu și cu semenii.

Mâine purcedem pe marea cale a pocăinței și mântuirii, pe calea Postului Mare. Însuși Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos ne învață cum trebuie să postim: „Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii, că ei își smolesc fețele ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: și-au luat plata lor” (Matei 6, 16). Domnul nostru Iisus Hristos ne-a poruncit, de asemenea, să fugim de fățărnicie nu numai când postim, ci și când facem milostenie și orice altă faptă.

Frați creștini,

Faptele noastre pot fi oribile, însă există posibilitatea de a fi șterse definitiv printr-o pocăință sinceră. Sfântul Nichita Stithatul, ucenicul Sfântului Simeon Noul Teolog, zice că lacrimile unei pocăințe sincere pot să ne redea chiar fecioria pierdută. Iar Sfântul Varsanufie cel Mare zice că dacă ne pocăim cu adevărat în fața lui Dumnezeu și dacă știm că orice întoarcere la acțiunile anterioare ne este de acum imposibilă, pentru că datorită pocăinței, ceva în noi a fost distrus prin foc și de nu vom mai putea da prilej acelei acțiuni rele de care suntem responsabili, atunci vom putea zice că am fost iertați și că ceea ce s-a întâmplat a fost șters din cartea vieții.

Dumnezeu Preamilostivul rabdă îndelung fărădelegile noastre, așteptând întotdeauna întoarcerea noastră, până acum îşi tinde către noi braţele, chemând pe cei ce rătăcesc în pustie şi în nepătrunsele hăţişuri ale păcatului, primind pe păcătoşii care se pocăiesc, facându-i fii ai lui Dumnezeu şi fiice ale lui Dumnezeu. Auzim în Sfânta Evanghelie glasul Său care ne cheamă la pocăinţă – nu vă învârtoşaţi inimile voastre (Evr. 3, 15); cel ce are urechi de auzit, să audă (Mt. 13, 9) – să nu rămânem surzi la această chemare.  Să ne deșteptăm din somnul adânc al lenevirii şi al desăvârşitei nepăsări faţă de mântuire, sculându-ne din morţi (Efes. 5, 14), noi, care suntem morți prin nesimţire şi împietrire, prin viaţa jertfită pe de-a-ntregul trupului, păcatului şi stricăciunii! Domnul, văzând că am petrecut în nerodire, ne dăruiește aceste minunate zile ale postului ca să ne mântuim fără osteneală, prin spovedania nefăţarnică înaintea părintelui duhovnic, lepădând toată povara păcatelor noastre!

Să nu fim nepăsători față de această vreme a postului, căci nu știm dacă vom mai avea o asemenea șansă. Posibil ca acesta să fie pentru unii din noi cel din urmă an când mai suntem lăsați de Dumnezeu între cei vii  cu scopul de a aduce roadele pocăinței,  îndreptându-ne de păcat. Și dacă nici acum nu ne vom îndrepta, vom fi aruncați în foc. Având acest lucru în gând, să luăm hotărârea ca de acum, intrând în post, să intram și în nevoințele ridicării din cădere!

Foarte jalnici sunt unii care obișnuindu-se atât de mult cu starea căderii, nici nu văd o altă soluție, încercând chiar să aducă dovezi cum că nici nu trebuie să fii altfel. „Cu atât mai jalnici, zice Sfântul Teofan Zăvorâtul, sunt creștinii și cei care trăiesc având în față creștinismul. În fața noastră este casa mântuirii și în ea ne-am împărtășit deja de puterile tămăduitoare ce lucrează în ea; este un lucru jalnic dacă am ieșit din ea, gustând mâncarea ce ne-a adus pierzarea. Dar e un lucru și mai jalnic dacă, stând afară, privim cu nepăsare pierderea și în lenevia noastră nu năzuim să intrăm înăuntru iarăși și să ne desfătăm de bunătățile aflate acolo.  Am căzut prin nepocăință, să ne ridicăm prin lacrimile străpungerii.”

Să participăm cu multă evlavie la slujbele Bisericii din această perioadă, în special la slujba Canonului Mare al Sfântului Andrei Cretanul, care se citește în primele patru zile ale postului și care este drept o adevărată plângere de pocăință care ne vorbește despre proporțiile și adâncimea păcatului, tulburând sufletul cu jale, căință și nădejde. Amintindu-ne de istoria duhovnicească a lumii, care este și istoria noastră a fiecăruia, începe într-o  notă foarte personala: „De unde voi începe a plânge faptele vieții mele ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, tânguirii acesteia de acum?” Rolul și scopul Canonului este să ne descopere păcatul și, astfel, să ne conducă spre pocăință, la fel cum întreaga perioadă a postului ne cheamă la trezire, pocăință și îndreptare.

Îl rugăm pe Dumnezeu să ne dăruiască în viaţa noastră acelaşi sentiment de durere trăit de Adam şi de Eva, dar să ne dea şi bucuria pe care aceştia au dobândit-o atunci când, biruind puterea morţii, Hristos a coborât la iad pentru a le vesti lor şi tuturor celor de acolo că porţile raiului s-au deschis din nou, că drumul către Pomul Vieţii – către împărtăşirea de viaţa dumnezeiască – este din nou posibil.

Dumnezeu să ne binecuvânteze pe calea pocăinței în vremea Postului Mare ca să-l parcurgem cu folos şi să ajungem cu bucurie să ne închinăm şi slăvitei Sale Învieri. Amin.