Dumnezeu îngăduie ispitele aşa încât să ne poată deştepta spre a ne aminti de El. Atunci când îl chemăm, El acţionează ca şi cum nu ne-ar auzi, în aşa fel încât să ne înmulţim rugăciunile şi să chemăm mereu sfântul Său nume, de teama feluritelor patimi.
Atunci, prin durerea stăruinţelor noastre fierbinţi, inima ne este sfinţită, iar din experienţă învăţăm slăbiciunea firii noastre pătimaşe. Şi astfel înţelegem în practică faptul că fără ajutorul lui Dumnezeu nu suntem în stare să facem nimic. Această experienţă adâncă este dobândită cu sângele inimii şi rămâne de neşters; ea devine o temelie pentru tot restul vieţii acelui om. Harul lui Dumnezeu pleacă şi vine din nou, dar experienţa nu pleacă niciodată, căci a fost întipărită înăuntrul inimii. Şi indiferent cât ar lăuda satana inima, contează ceea ce este scris pentru totdeauna în adâncul ei, şi anume faptul că fără Dumnezeu este imposibil să faci ceva. Dacă nu ar fi existat ispite, mândrie şi alte patimi ne-am fi transformat în alţi luciferi.
Dar bunul nostru Părinte, Dumnezeu, îngăduie necazurile să vină asupra noastră, aşa încât să putem fi păziţi de smerenie, care va uşura povara păcatelor noastre. Atunci când suntem încă la vremea tinereţii, trebuie să fim ispitiţi, căci tinereţea este uşor de corupt. Cu timpul, războiul va înceta şi mult râvnita pace va veni. Să ai doar curaj şi răbdare. Nu deznădăjdui, indiferent cât de tare te luptă patimile. Dumnezeu îl iubeşte pe cel ce este luptat şi nu se lasă înfrânt. (…) Dacă celor ce se tem de Dumnezeu le-ar lipsi feluritele încercări şi ispite, unii dintre noi am fi sfârşit într-o mândrie satanică; alţii într-o desfrânare mai rea decât în Sodoma; alţii în întunericul necredinţei şi al impietăţii. Prin urmare, datorită necazurilor avem noi această mică pietate, precum şi nădejdea de mântuire. (…)
Sfântul Apostol Iacov ne învaţă frumos în ceea ce priveşte această problemă: „Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite, ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea” (Iacov, 1, 2-3). Ispitele ne indică starea lăuntrică a fiecărui om. Atunci când apar multe feluri de furtuni, abia atunci se arată experienţa de navigator a căpitanului. Iar necazurile venite de Sus ne indică starea creştinului. „Dacă se iau de la noi ispitele, nimeni nu se mai mântuieşte”. Aceasta nu înseamnă, totuşi, că noi trebuie să intrăm singuri în ispite după voia noastră.
Dar luptând, după legea lui Dumnezeu, vom pătimi ispite venind din purtarea Lui de grijă cea părintească, din zavistia demonilor, din nepăsarea şi lipsa noastră de experienţă, din răutatea oamenilor. Dar ţelul este unul singur: să luptăm cu răbdare şi perseverenţă, gândindu-ne că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu. Prin urmare, e nevoie de răbdare şi recunoştinţă.
Sursa: Avva Efrem Filotheitul – „Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos”, Editura Egumeniţa.