ÎPS Bartolomeu Anania: Parabola talanţilor – nimic nu ne datorăm nouă înşine

Parabola talanţilor este una dintre cele mai frumoase şi mai profunde din câte a rostit Mântuitorul Hristos. Aşa cum vă spuneam şi altă dată, parabola este o istorioară foarte simplă extrasă din viaţa de fiecare zi a omului, dar în spatele căreia se găsesc înţelesuri profunde. Mântuitorul Hristos a spus mai multe parabole prin care a ilustrat Împărăţia Cerurilor. Printre altele a dorit să spună că Împărăţia Cerurilor a venit în lume prin El, prin Iisus Hristos, dar pe de altă parte va veni atunci când se va constitui Împărăţia plenară, după învierea morţilor şi după Judecata Universală. Până atunci este timp de perfecţionare şi de rodire sufletească.

Dragii mei, etimologic vorbind, rudă cu cuvântul „talant” este cuvântul „talent” şi foarte multe interpretări ale acesteia spun că Dumnezeu i-a dat fiecărui om câte un talent. Unuia i-a dat darul muzicii, altuia al literaturii, altuia darul matematicilor, altuia al negustoriei, al afacerilor, i-a dat darul de a conduce, darul administraţiei şi aşa mai departe. Nu este un om care să nu aibă un anumit dar. (…) De la vârsta adolescenţei, la vârsta aceasta foarte fragedă când eşti încă şcolar, începi să te gândeşti care este zestrea ta – zicem natural, teologic – pe care ţi-a dat-o Dumnezeu, şi pe care   s-o foloseşti, din care să trăieşti şi tu şi din care să aibă folos şi semenii tăi. Ori trebuie să ştim un lucru: că nimic nu ne datorăm nouă înşine.

Talentul, oricare ar fi el, nu ţi l-ai dat tu, te naşti cu el. Dar tu nu te-ai născut pentru că ai vrut tu, ci pentru că a vrut Dumnezeu. Însăşi viaţa ta este un talant, şi poate talantul cel mai de preţ, iar Dumnezeu Care este Proprietarul, Care este cauza tuturor acestor daruri, bunuri, talente – indiferent: talentul de a trăi – îţi cere socoteală că-i averea Lui. Şi te întreabă: „Ce-ai făcut cu ceea ce ţi-am dat? Ce ai făcut tu cu talentul muzicii? Ai lucrat, ai muncit, te-ai osârduit? Ai devenit măcar instrumentist într-o orchestră undeva? Ce-ai făcut tu cu talentul inteligenţei? Ai devenit învăţător sau profesor ca să foloseşti şi altora?” Şi aşa mai departe. „Dar cu viaţa ta, ce-ai făcut? A dat roadă? La sfârşitul vieţii ai o familie? Ai crescut copii? I-ai făcut mari? I-ai şcolit, ai făcut din ei oameni? Sau ai trăit ca o buruiană care are rădăcini adânci, suge seva din adâncul pământului, trăieşte bine şi chiar înfloreşte frumos – una din cele mai delicate flori este aceea a spinului; dar la ce este spinul folositor în afară de faptul că, uscat, poţi să faci focul cu el.

Există şi această posibilitate să-ţi iroseşti viaţa trăind ca o buruiană, să te bucuri de toată viaţa aceasta, să ai sevă, să creşti, chiar să înfloreşti, dar să nu fi de folos omenirii cu nimic, să nu sporeşti, să rămâi doar ceea ce ai fost în cel mai fericit caz. Dar vine socoteala. De ce ţi s-a dat această parabolă cu talanţi? Cu bani? Pentru că „banul la ban trage”, adică banul odată avut se investeşte. Numai avarii îl încuie, aşa cum ştim din toată literatura.Dar omul care are un ban, lucrează cu el, adică este investit sau îl pui într-o bancă şi îţi aduce dobândă fără să-l munceşti. Cel care face mai mult se cheamă negustorie, cel care însă se mulţumeşte cu mai puţin, ia dobândă pe el. Dar ca să îl ţii la ciorap, este tot ceea ce nu recomandăm. Nu. Aşa şi cu talentul. Talentul este pus să lucreze şi să-l dublezi dacă se poate, să-l triplezi, şi mai mult decât atât. Dar nu  să-l laşi în stare latentă, să nu rodească nimic, să-l ai doar pentru tine. (…)

Iată, dragii mei, care este învăţătura. Dumnezeu ne-a dat marele talent care este viaţa, talentul de a o trăi. Iar prin viaţă ne-a dat anumite înzestrări – repet: fiecăruia pe măsura lui. Obligaţia fiecăruia, care este sluga lui Dumnezeu, este ca la sfârşit să-l aducă în faţa lui Dumnezeu, la Stăpânul, la sfârşitul vieţii. Treci dincolo cu faptele pe care le-ai făcut. Acolo, dincolo, după moarte, nu mai poţi să faci nici bine, nici rău, rămâi aşa cum ai murit. Şi aştepţi până se întoarce Stăpânul din călătorie, iar întoarcerea este revenirea lui Iisus Hristos. Şi atunci te va întreba: „Ce-ai făcut, tu, cu ceea ce ţi-am dat Eu? Şi vei răspunde după cum va fi cazul. Dacă ne vom strădui să nu îngropăm talantul – zestrea pe care ne-a dat-o Dumnezeu – atunci într-adevăr vom fi lăudaţi duhovniceşte de Stăpânul nostru şi vom fi gata să intrăm întru bucuria Lui, aşa cum, şi eu, vă doresc din toată inima, dragii mei, să intraţi întru bucuria Domnului vostru.

ÎPS Bartolomeu Anania – Predica rostită în Duminica a XVI-a după Rusalii (Pilda talanţilor), 2005.