ÎPS Bartolomeu Anania – Mulţumire prin Euharistie şi recunoştinţă prin laudă!

Iar unul dintre ei s-a întors la Iisus şi căzându-I la picioare I-a mulţumit. Iar Domnul îndreptându-se către ucenicii Săi a zis: „Oare nu zece s-au vindecat? Unde sunt ceilalţi nouă? Oare nu s-a găsit să vină şi să-I dea slava lui Dumnezeu decât acesta, care este smarinean?” – adică de alt neam. Iar lui i-a spus: „Credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace.”  (…)

Faptul că numai unul din cei zece s-a întors la Iisus să-I mulţumească, ne oferă tema acestei evanghelii, şi anume tema recunoştinţei. Din cei zece numai unul s-a găsit săşi exprime sentimentul de recunoştinţă lui Iisus zicându-I mulţumesc şi lăudându-L pe Dumnezeu. De aceea este un proverb, o zicală, care spune că recunoştinţa este o floare rară. Sunt puţini oameni care îşi amintesc de binefăcătorii lor şi îşi arată sentimentul de recunoştinţă. (…) Să ştiţi că recunoştinţa nu este o virtute, ci este o bună deprindere, face parte din codul manierelor elegante. Nerecunoştinţa nu se pedepseşte – ca probă cei nouă leproşi care nu I-au mulţumit lui Iisus nu s-au reîmbolnăvit de lepră, au rămas sănătoşi, ceea ce înseamnă că nerecunoştinţa nu este un păcat, dar este o notă rea la purtare. Nu rămâi repetent, dar ai media mai scăzută. Însă este foarte importantă pentru viaţa noastră socială. (…)

Cea mai frumoasă scena evanghelică de recunoştinţă faţă de Iisus-Dumnezeu este aceea a femeii păcătoase pe care Iisus o iertase, dar căreia îi poruncise să nu mai greşească, să devină femeie cumsecade, ca toată lumea. Iar ea, drept recunoştinţă, L-a pândit pe Iisus când se găsea în casa unei gazde şi acolo a îngenunchiat la picioarele Lui. Venise cu un alabastru – adică un vas foarte scump – umplut cu mir de nard – adică mir aromat din părţile Orientului foarte scump – şi acolo plângând de bucurie că redevenise om, i-a spălat picioarele lui Iisus cu lacrimi, le-a spălat apoi cu mir de nard şi le-a şters cu pletele capului ei. Atunci Iuda, care era cel care ţinea punga, i-a spus: „Uite ce risipă face femeia aceasta. În loc ca mirul acesta care e foarte scump să fi fost vândut şi banii daţi săracilor, ea îl risipeşte”. La care Iisus îi spune: „Pe săraci pururea îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi pururea. Pe de altă parte să ştiţi că femeia aceasta Mi-a făcut un ritual de îngropare. În cinstea îngropări Mele a făcut acest gest”.

Femeia avusese o viziune dumnezeiască, ştia de pe atunci că Iisus cel Răstignit şi dat jos în grabă de pe Cruce fiindcă era vineri seara şi începea ziua de sâmbătă, nu avea să aibă parte de ritualul înmormântării. Şi atunci ea a făcut acest ritual prefigurând apropiata moarte şi înmormântare a lui Iisus. Este după mine cel mai frumos gest de nobleţe spirituală care exprimă recunoştinţa din câte se găsesc în Cartea Sfântă. Dragii mei, americanii au un obicei foarte frumos. O dată pe an, în a doua jumătate a lui noiembrie, au o zi consacrată care se numeşte Ziua Recunoştinţei şi în care se adună toţi membri familiei, indiferent de unde sunt risipiţi: copiii, nepoţii la părinţi şi fac o masă în amintirea primilor pelerini, a primilor sosiţi pe pământul Americii. Coborâseră de pe vapor şi au întâmpinat o vreme foarte ostilă şi au îndurat o iarnă foarte grea. Mulţi dintre ei au murit nu atât de ger, cât de foame. Şi au intrat în anul următor şi au avut o recoltă foarte bogată: au avut şi orz, au avut şi grâu, şi cartofi, legume, au avut curcani şi au stabilit ei că această zi să fie Ziua Recunoştinţei.

Este o sărbătoare de familie, dar este şi o sărbătoare sfântă. La masa este un ritual: capul familiei, indiferent de ce religie ar fi, indiferent în care dumnezeu ar crede, spune cu toată familia în picioare o scurtă rugăciune de mulţumire lui Dumnezeu că au masa plină şi îmbelşugată; el ia cuţitul şi taie prima felie din curcanul care se găseşte pe masă. Este nu doar un ospăţ, ci este un ritual prin care ei, americanii, îşi exprimă recunoştinţa faţă de Dumnezeu Care nu i-a lăsat să moară prin strămoşii lor care poposiseră primii pe continentul american. Aşa încât, dragii mei, este bine să continuăm acest sentiment pentru că ne înnobilează şi face societatea mai bună şi mai plăcută lui Dumnezeu. Dumnezeu este cauza prima şi ultima a tot ceea ce avem noi. (…) Dragii mei, creştineşte nimic nu este mai mulţumitor faţă de Dumnezeu decât Sfânta Liturghie. Centrul Sfintei Liturghii se cheamă Euharistia, adică prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul real şi Sângele real al lui Iisus Hristos. Euharistia este un cuvânt grecesc care înseamnă mulţumire. Prin Euharistie noi îi mulţumim lui Dumnezeu. Cei mai mulţi dintre frăţiile voastre vă împărtăşiţi aici sau în altă parte.

La început preotul vă citeşte nişte rugăciuni înainte de Împărtăsire, dar după ce v-aţi împărtăşit, acelaşi preot vă citeşte rugăciunea de mulţumire către Dumnezeu pentru faptul că Laţi primit şi acceptat ca să-L primiţi în trupurile voastre pe Iisus Hristos. Aceasta este Euharistia şi aceasta este mulţumirea. De aceea, dragii mei, voi sfârşi prin a reproduce din memorie şi pe foarte scurt fragmente dintr-o rugăciune pe care noi, preoţii, o spunem în taină înainte de a ne împărtăşi: “Îţi mulţumim, Doamne, pentru binefacerile ştiute şi neştiute, pe care leai revărsat asupra noastră; Îţi mulţumim, Doamne, că ne-ai înălţat la cer şi ne-ai dăruit Împărăţia ce va să vie; Îţi mulţumim şi pentru Liturghia aceasta pe care ai binevoit a o primi din mâinile noastre.” Subliniez un lucru extraordinar: „Îţi mulţumim, Doamne, că ne-ai dăruit Împărăţia ce va să vie” – Îţi mulţumim pentru ceea ce încă n-am primit dar avem certitudinea că o vom primi deoarece Tu ne-ai făgăduit-o şi Dumnezeu niciodată nu-şi calcă cuvântul şi-l respectă.  

Lui Dumnezeu îi datorăm totul: şi lumina soarelui, şi căldura, şi viaţa şi verdeaţa pământului, şi hrana noastră, totul îi datorăm. De aceea, iubiţii mei, rugăciunea noastră trebuie să înceapă mai întâi cu o rugăciune de laudă. Îl lăudăm pe Dumnezeu pentru că merită să-L lăudăm, fiind Părintele Universului şi al nostru al tuturor; apoi Îi mulţumim pentru ceea ce ne-a dat, şi de abia în al treilea rând  cerem. Aşadar, noi când zicem rugăciunea: „Doamne, dă-mi! Doamne ajută-mă!” – ceea ce e frumos –  nu uitaţi, rugăciunea de cerere trebuie să fie precedată de cea de laudă şi de cea de mulţumire.

Hai, să vedem: în miezul Sfintei Liturghii, în timp ce se săvârşeşte Taina Euharistiei, poporul direct sau prin cor cântă: „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântam, Ţie îţi mulţumim Doamne şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru”. Vedeţi cele trei părţi: „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântam” – rugăciunea de laudă, „Ţie îţi mulţumim, Doamne” – rugăciunea de mulţumire şi “Ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru” – cererea. Nu uitaţi acest lucru! Începeţi întotdeauna cu laudă lui Dumnezeu şi cu sentimentul de mulţumire, care este expresia recunoştinţei, şi în felul acesta sufletele noastre vor fi mai limpezi, niciodată atinse de răul nevindecabil, iar Dumnezeu va fi pururea deasupra noastră ca un Părinte iubitor şi îndelung răbdător şi a tot milostiv.  

Bibliografie: ÎPS Bartolomeu Anania – transcriere, fragmente din predicile din Duminica celor zece leproşi din anii 2006 – 2008.