ÎPS Bartolomeu Anania: Căutați mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, care a şi venit prin Liturghie

Una din cele mai frumoase pagini ale Noului Testament este ceea ce se numeşte „Predica de pe Munte”, adică o suită de învăţături pe care Mântuitorul Hristos le-a rostit în auzul ucenicilor Săi, dar şi în acela al mulţimilor care veniseră să-L asculte, undeva, pe o înălţime de unde putea fi mai bine văzut şi ascultat. Şi pentru că în fruntea acestor învăţături se află cele nouă Fericiri – pe care le cunoaşteţi din fiecare Liturghie -, înălţimea aceea mai poartă şi numele de „Muntele Fericirilor”.

Prima grijă menţionată aici este preocuparea excesivă a omului de a strânge cât mai mulţi bani şi de a-i păstra exclusiv pentru sine. „Nu puteţi să slujiţi la doi domni: lui Dumnezeu şi lui Mamona”, acesta din urmă fiind zeul banului, al avariţiei, al egoismului, al posesiunilor materiale. Aşadar, nu bogăţia în sine e rea (printre prietenii Mântuitorului s-au numărat şi oameni bogaţi), dar ea e primejdioasă prin aceea că poate deveni un viciu. În acest caz, nu omul stăpâneşte banul, ci banul îl stăpâneşte pe om, aşa cum se întâmplă, de pildă, cu alcoolul, cu fumatul sau, mai nou, cu consumul de droguri. Dumnezeu e bogat, dar e generos. Iov era un om foarte bogat, dar i s-a asemănat lui Dumnezeu tocmai prin aceea că era şi foarte generos: din avuţia lui îi ajuta pe toţi nevoiaşii, fapt de care s-a ţinut seama când, după încercările la care fusese supus, şi-a redobândit averile. A doua grijă este aceea pentru hrană şi îmbrăcăminte. Înainte însă de a trece la tâlcuire, consider necesar să umblăm din nou la cuvinte, deoarece o bună tâlcuire a Bibliei presupune şi o traducere cât mai corectă.

În cele mai multe ediţii româneşti ale Noului Testament se spune: „Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca şi ce veţi bea… sau cu ce vă veţi îmbrăca”. Această expresie e moştenită din vremea când limba română încă nu cunoştea diferenţierile şi nuanţele de acum. Dacă am urma această poruncă în litera ei, ar însemna, pur şi simplu, să nu muncim, să nu facem nimic pentru noi înşine şi să aşteptăm ca totul să ne vină pe de-a gata, cu atât mai mult cu cât ni se dau ca exemple păsările cerului şi crinii câmpului! Aceasta însă ar fi în contradicţie cu numeroasele locuri din Sfânta Scriptură în care ni se spune că omul trebuie să lucreze, adică să producă, atât pentru el, cât şi pentru obştea din care face parte. Munca şi capacitatea omului de a munci sunt un dar al lui Dumnezeu. Ştim, de asemenea, că Dreptul Iosif era dulgher de meserie şi că muncea pentru întreţinerea casei. Ucenicii lui Iisus, cei mai mulţi, aveau meseria de pescari şi au exercitat-o nu numai înainte de chemarea la apostolat, dar şi după Învierea Domnului.

Apostolatul însuşi, adică propovăduirea Evangheliei printre neamuri, era o îndeletnicire profesională pentru care ucenicii Domnului fuseseră anume pregătiţi şi din care aveau dreptul să se întreţină. Trimiţându-i în misiune, Domnul le-a poruncit să nu-şi ia bani sau hrană asupră-le, căci vrednic este lucrătorul de plata sa. Sfântul Apostol Pavel, deşi nu tăgăduia dreptul confraţilor săi de a face la fel, prefera să procedeze altfel; el, intelectualul prin definiţie, instruit în cele mai înalte şcoli rabinice, cunoştea (probabil de la părinţii săi din Tars) meseria facerii de corturi şi o practica spre a se întreţine, fie împreună cu colaboratorul său Barnaba, fie cu soţii Acvila şi Priscila. Aşadar, nici pe departe nu ni se interzice „să ne îngrijim” de trebuinţele noastre fireşti. În realitate, verbul nu este „a te îngriji”, ci „a purta grijă”, cu sinonimul „a te îngrijora”.

„A te îngriji” exprimă o activitate, pe când „a te îngrijora” anunţă o stare de spirit care constă în nelinişte, frământare, tulburare, preocupare presantă, povară, stres. Am cunoscut într-o familie un bărbat care, deşi avea în cămara alimente pentru cel puţin patru, cinci luni de zile, în permanenţă era frământat, chinuit, terorizat de gândul că acestea se vor isprăvi, că el şi soţia sa vor muri de foame. O asemenea stare de spirit poate duce de-a dreptul la neurastenie (ceea ce, de altfel, s-a şi întâmplat cu amicul meu). Aşadar, textul corect al pericopei noastre este: „Nu purtaţi grijă pentru viaţa voastră ce veţi mânca şi ce veţi bea.” (…) „Iar de îmbrăcăminte de ce purtaţi grijă?” (…) Aşadar, nu vă îngrijoraţi spunând: „Ce vom mânca?” sau: „Ce vom bea?” sau: „Cu ce ne vom îmbrăca?” Avertismentul are şi o motivaţie cât se poate de clară: „Că ştie Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de toate acestea”. Iar exemplul extrem cu păsările cerului şi crinii câmpului este tocmai argumentul că dacă Dumnezeu are grijă de nişte vieţuitoare care primesc totul pe de-a gata, cu atât mai mult Se va îngriji de oameni, care au la îndemână priceperea şi munca.

După introducere, avertisment şi argument, pericopa se încununează cu o splendidă concluzie: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea vi se vor adăuga”. E cât se poate de limpede că raportul dintre spirit şi materie nu este acela de excludere a spiritului sau a materiei, ci de prioritatea spiritului asupra materiei. Ele coexistă în aceeaşi fiinţă umană, dar întâietatea o are spiritul şi spiritualitatea. În acest sens, un exemplu grăitor îl avem tot în Noul Testament. Iisus se afla, ca oaspete, în casa surorilor prietenului său Lazăr, Marta şi Maria. În timp ce Marta se dă de ceasul morţii să pregătească un ospăţ pe măsura Oaspetelui (la care ospăţ, probabil, vor mai fi fost şi alţii), Maria se aşază la picioarele lui Iisus şi-I soarbe, cu nesaţ, cuvintele. În mod normal, cele două surori trudeau împreună la pregătirea unui astfel de eveniment, şi aşa se explică de ce Marta, înglodată în treburi şi oarecum nervoasă, îi reproşează Mariei că a lăsat-o singură şi-I cere lui Iisus să i-o trimită în ajutor.

Domnul însă, fără s-o dispreţuiască pe Marta, o laudă pe Maria ca pe una ce şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua. Suntem însă îndrituiţi să credem că după aceea, la masă, Iisus i-a mulţumit Martei pentru bucatele gustoase şi a lăudat-o ca pe orice gospodină care şi-a onorat oficiul de gazdă. Concluzia noastră este aceea că cele două surori nu trebuie privite antagonic, ci complementar în ierarhia valorilor: partea cea bună, aceea a spiritului, e prioritară faţă de aceea a materiei, pe care însă nu o exclude. (…) Nu te îngrijora, deci, pentru cele de trebuinţă vieţii tale, dar îngrijeşte-te de ele cu gândul şi rugăciunea la Dumnezeu, aşa cum face ţăranul când înfige plugul în ţarină pentru prima brazdă. Căută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, care a şi venit prin Liturghie şi va veni deplină pe norii cerului, dar şi dreptatea Lui, care nu e altceva decât bunătatea de aL fi trimis la noi pe Fiul Său, Iisus Hristos, pentru ca tot prin El să ni-L trimită pe Duhul Său Cel Sfânt.

Cuvânt la Duminica a III-a după Rusalii de ÎPS Bartolomeu Anania – „Cuvinte de învăţătură”, Editura Renaşterea, 2009