ÎPS Bartolomeu Ananaia — Despre adâncul lui Dumnezeu şi adâncul omului

Parabola care s-a citit astăzi în Sfânta Evanghelie ne aminteşte de Împărăţia lui Dumnezeu care este asemănată cu un ospăţ bogat. (…) Noi suntem într-o stare de aşteptare, aşa cum spunem şi în Simbolul credinţei: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”.

Toată viaţa noastră de creştini, este o aşteptare. O aşteptare liniştită, o aşteptare însă plină de speranţă şi o aşteptare pe care o alimentăm din când în când cu puterile noastre lăuntrice. Ei bine, Dumnezeu ne cheamă în permanenţă la ospăţul Său, la Cina Sa, la Împărăţia lui Dumnezeu. (…) Dumnezeu îi trimite pe îngerii Săi, îi trimite pe evanghelişti să ne vestească, îi trimite pe toţi cei care sunt îndatoraţi să predice Cuvântul lui Dumnezeu: „Veniţi la Mine — spune Iisus — toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi odihini! Veniţi la Mine că jugul Meu este uşor şi sarcina mea este uşoară! Veniţi la Mine căci Eu sunt blând şi smerit cu inima.”(…)   

Este peste putinţă să moşteneşti Împărăţia lui Dumnezeu dacă nu-ţi redobândeşti întâi starea de omenitate, să ieşi din condiţia animalică, aceea de a te gândi numai la cele materiale: la mâncare, la băutură sau la alte satisfacţii trecătoare şi să nu te îngrijeşti de ceea ce ai mai scump în tine, adică de sufletul tău şi de părtăşia acestui suflet la bucuria celorlalţi. De aceea, iubiţii mei — şi iarăşi mă adresez tineretului — să nu fiţi superficiali! Să fugiţi de superficialitate! Există şi trebuie să existe un fel de sondare a adâncului şi a lui Dumnezeu. Şi Sfântul Apostol Pavel la un moment dat exclamă: „O, adâncul înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu”. Există un adânc a lui Dumnezeu, există şi un adânc al omului care trebuie sfredelit, sondat. Uneori acest adânc se dezvăluie la scaunul de duhovnicie, la spovedanie, când omul se mărturiseşte, dar înainte de mărturisire se examinează pe sine însuşi. Uneori îl ajută duhovnicul prin întrebările lui. Există un adânc care se ascunde şi vrea să se ascundă, de care într-un fel ne este sfială, ne este ruşine, acela pe care-l sondează şi psihanaliştii.

Dar cea mai bună şi perfectă psihanaliză este aceea a scaunului de duhovnicie. Atunci să vezi dacă adâncul tău ascunde lucruri necurate de care trebuie să te dezveleşti, sau dimpotrivă, ascunde o vistierie de aur. (…) Putem fi purtători de aur fără să ştim, aşa cum putem fi purtători de greşeli şi de păcate de care nu vrem să fim conştienţi. Rămân în subconştient, pentru că conştientul nostru se fereşte de ele şi vrea să le ţină acoperite. Este important să-ţi cunoşti fiinţa în întregimea ei, şi dacă ţi-o cunoşti şi pe dinăuntru, atunci vei putea comunica cu Dumnezeu nu doar la suprafaţă prin rugăciunea rostită cu buzele şi cu limba, ci prin rugăciunea lăuntrică, care curge din izvorul sufletului tău şi merge în izvorul cel nesecat al lui Dumnezeu. Acolo apele se întâlesc una cu alta şi se îmbrăţişează întru bucurie purificatoare. De aceea, îndemnul meu este la profunzime, la adâncime.  

La un moment dat Iisus se apropie de barca lui Petru care era pescar.  Şi Petru se plânge că nu a prins nimic toată noaptea. Şi i spune: „Aruncă, Petre, mreaja mai la adânc!” Şi-a aruncat-o mai la adânc, adică mai în largul mării şi acolo a prin peşte. Ei bine, îndemnul lui Iisus pentru toţi cei care nu sunt suficient de conştienţi de lăuntrul lor: „Aruncă mreaja mai la adânc!” Gândul tău, meditaţia ta, cugetul tău aruncă-l mai în adâncul sufletului tău, sfredeleşte-l, sapă-l, uneori brutalizează-l şi obligă-l ca să se deschidă pentru ca tu să devii conştient de propia ta fiinţa: dacă să o faci bună, dacă este bună, să o faci şi mai bună.

Aceasta este mântuirea şi aceasta este Împărăţia lui Dumnezeu. Să fi astăzi mai bun decât ai fost ieri şi să fii mâine ceva mai bun decât ai fost astăzi. Acesta este progresul duhovnicesc. Este un îndemn pe care ni-l cer şi vremurile de astăzi, în care, în special tineretul este chemat la superficialitate, la frivolitate, la viaţă uşoară, la viaţă lipsită de preocupări stabile şi serioase. Se vorbeşte de un tineret debusolat, care nu are nici un fel de ideal, care nu ştie încă încotro să se uite, care nu poate să-şi facă un plan. Ei bine, scuturaţi-vă, iubiţii mei tineri şi tinere, scuturaţi-vă de această superficialitate, de această comoditate a vieţii şi pătrundeţi în fiinţa voastră lăuntrică!

Vă va prinde bine şi acum, vă va prinde bine mai cu seamă mai târziu atunci când vă vor veni bătrâneţile şi veţi simţi că vă este sfârşitul aproape şi veţi privi în urmă şi veţi constata că Dumnezeu v-a făcut viaţa cât pasul de o palmă şi că nu aţi realizat mare lucru în urma voastră. Dar dacă vă veţi cunoaşte fiinţa întreagă în adâncul ei, atuncia vă puteţi clădi o viaţă adevărată, puternică, solidă, rodnică şi atunci, către sfârşitul vieţii, veţi putea să vă apropiaţi împăcaţi, nu de neant, ci de Împărăţia lui Dumnezeu cu gândul că v-aţi împlinit misunea şi v-aţi trăit cu adevărat viaţa care trebuia trăită şi care este una singură. (…)  

sursa: ÎPS Bartolomeu Anania — Predică la Duminica a 29-a după Rusalii – (Pilda celor poftiţi la cină), transcriere, 2000.