Întristarea e o piedică în calea dobândirii bucuriei duhovnicești dar și în calea oricărui lucru bun

„Acest lucru l-a gândit și l-a pătimit dreptul Iov, fiind asuprit de acest drac. De aș putea, zice, să mă omor sau pe altul să rog să-mi  facă mie aceasta (Iov XXI, 4). Simbol al acestui drac este slăbiciunea numită năpârcă, a cărei fire se arată prietenoasă, însă al cărei venin covârșește celorlalte fiare, ba, dacă e primit fără măsură, omoară și animalul însuși”.

Unul dintre duhurile răutății care atacă pe monah după ce a primit alte gânduri mai înainte, este cel al întristării. Aceasta vine de regulă și atacă pe om după ce a primit duhul mândriei sau după ce acesta conștientizează o posibilă decădere duhovnicească. Din textul pe care l-am citat mai sus, reiese faptul că și dreptul Iov a ajuns să fie atacat de duhul întristării. Astfel se justifică cererea pe care el o făcea, aceea de a fi omorât. Porind de la acest verset: „De aș putea, zice, să mă omor sau pe altul să rog să-mi facă mie acesta” (Iov 21, 4), Evagrie constată faptul că dracu întristării are rolul chiar de a-l face pe creștin să-și dorească moartea.

Aceasta „se întâmplă uneori din frustarea poftelor, iar alteori urmează furiei. Din frustarea poftelor ea se întâmplă astfel: anumite gânduri, luând-o înainte, fac sufletul să-și aducă aminte de casă, de părinți și de viețuirea lor anterioară. Și când văd că acesta, neîmpotrivindu-se, le urmează topindu-se în plăcerile minții, atunci luându-l îl cufundă în întristarea că lucrurile de altă dată nu mai sunt nici nu mai pot fi din pricina vieții sale de acum. Și nenorocitul suflet, pe cât se topește pentru gândurile la cele dinainte, pe atât este de abătut și umilit pentru cele de acum”.

Uneori întristarea își are cauza în mânie „fiindcă mânia e dorința de răzbunare, iar eșecul răzbunării naște întristarea”, dar ea își poate avea cauza și în eșecul sau neputința de a satisface pofta trupului, de aici și faptul că întristarea nu are nicio puterea dacă nu sunt prezente în suflet și celelalte patimi. Astfel, atunci când pofta trupului a fost biruită, cu ea au fost biruite toate patimile, deci implicit și întristarea, căci „cel înfrânat nu e întristat de lipsa mâcarurilor, nici cel cuminte când nu-i reușește o nebunie desfrânată, nici cel smerit când e lipsit de cinste omenească, nici cel neiubitor de arginți când cade în pagubă; fiindcă au depărtat de la ei cu putere pofta acestora. Căci așa cum cel împlătoșat nu primește lovituri, așa și cel nepătimitor nu e rănit de întristare”.

Este cruntă această patimă căci se face ca un vierme „ care-și mănâncă mama (sufletul) ce îi dă naștere”. Întristarea e o piedică în calea dobândirii bucuriei duhovnicești dar și în calea oricărui lucru bun. Evagrie Ponticul identifică și o latură buna a întristarii atunci când spune: „duhul acesta care întristează pe oameni știe să facă și pricinuitor de bună pocăință. De aceea și Sfântul Ioan Botezătorul îi numea pe cei ce erau străpunși de duhul acesta și alergau la Dumnezeu „ pui de năpârci”, zicând „Cine v-a arătat vouă să fugiți de mânia ce va să vie? Făceți deci roade vrednice de pocăință; și să nu vi se pară a grăi între voi: Părinte avem,pe Avraam” (Mt 3;7-9). Căci orice a urmat lui Avraam și a ieșit din pământul și din neamul său s-a făcut mai tare decât dracul acesta”.

Dacă Iov este exemplul negativ de întristare, Sfântul Ioan Botezătorul este cel care știe cum să reliefeze aspectul pozitiv din acest sentiment. Cine iubește pe cele din lume mult se va întrista, însă acela care disprețuiește plăcerile lumii și se „întristează după Dumnezeu” (2 Co 7, 10) și-l iubește acela nu va fi tulburat de gândurile întristării. În concluzie, întristarea este un alt duh al răutății care, din câte aflăm de la dreptul Iov, poate avea consecințe fatale pentru creștinul străpuns de acest păcat.

Întristarea reprezintă o stare abătută a sufletului care se alcătuiește de la gândurile mâniei, o gură de leu care-l înghite pe cel întristat, vierme al inimii care-și mănâncă mama (sufletul) care-i dă naștere, piedică în calea oricărui lucru bun, piedică în contemplație. Un alt mare personaj biblic, Sfântul Ioan Botezătorul, ne-a încredințat că există și o parte bună, o  parte lucrătoare, a acestui duh.

Bibliografie: Arhimandrit Grighentie Oțelea – Remedii patristice pentru boli contemporane: Gândurile răutății și tămăduirea lor. Perspective Evagriene, pg. 118 – 121.