„Îndrăzneşte, fiule! Iertate fie păcatele tale!” (Matei 9, 2)

Este o legătură imediată şi strânsă între păcat şi suferinţă, iar Evanghelia de astăzi ne arată tocmai acest lucru. Putem înţelege această legătură numai în condiţiile în care înţelegem faptul că începutul şi suportul existenţei omeneşti este unul duhovnicesc, sufletesc; că materia din noi, biologia noastră, fizicul nostru exprimă o realitate, o existenţă spirituală sau duhovnicească, în condiţiile în care înţelegem că noi existăm la nivel sufletesc şi ne exprimăm la nivel trupesc, dacă vreţi. Păcatul este tocmai o modificare negativă la nivelul funcţionarii suportului sufletesc sau duhovnicesc al existenţei noastre. Păcatul este un eşec exitenţial (…) Orice creatură are înscris în sine adevărul sau raţiunea ei de a fi, sensul existenţei sale, finalitatea pentru care există.

Firea adevărată a mărului este să crească şi să rodească mere care să arate aşa cum arată merele din soiul respectiv. Tot aşa şi omul este făcut pentru a exista într-un anume fel, cu un anume rost. Dacă mărul nu face mere sau dacă le face rele, vom spune despre el că nu este bun. Dacă omul este făcut să iubească pe semenii săi, atunci când îi urăşte, îi minte, îi înşeală, este un om rău. Este un om rău nu pentru că face rău altora, ci pentru că rodeşte roade rele, împotriva firii sale, care este făcută să rodească roade bune. Iar rodirea rea îi alterează firea până la pervertire. (…) Sigur că pentru a deveni accesibilă percepţia păcatului, a trebuit să stabilim foarte multe convenţii: legi, liste de păcate de exemplu, cataloage cu păcate mai grave şi mai puţin grave. Trebuie să înţelegem că aceste cataloage sau liste de păcate reflectă adevărul lucrurilor. Mulţi dintre semenii noştri se consolează cu gândul că păcătuind n-au făcut decât să încalce o convenţie, o poruncă sau un sfat. Se înşeală amarnic. Încălcarea poruncii nu este importantă.

Important este că se întâmplă răul în el, înăuntrul firii lui. Până la urmă, toate păcatele sunt un atentat la capacitatea noastră de a iubi, întrucât iubirea este raţiunea ultimă de a fi a omului. De aceea, tot ceea ce conduce la iubire sau exprimă iubirea este lucru bun, iar tot ceea ce împiedică sau afectează capacitatea noastră de a iubi este păcat. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că păcatul este alunecarea firii de la raţiunea pentru care există. Ochiul nostru are funcţia de a recepta realitatea din jur şi de a transmite informaţia creierului. Dar nu se epuizează aici lucrarea lui. Va trebui să ne întrebăm de ce trebuie omul să vadă realitatea care-l înconjoară?! Pentru a se bucura de ea, pentru a o iubi. Dacă privirea lui serveşte aceasta finalitate, atunci se înscrie în adevărul firii sale şi întăreşte capacitatea ei de a iubi.

Dacă privirea lui nu serveşte acestui scop, ci are scopuri viclene: priveşte pentru a pofti pentru sine lucrurile, priveşte pentru a pofti spre desfrânare, priveşte pentru a-şi însuşi lucrul altuia, priveşte pentru a bârfi etc., atunci privirea este căzută de la rostul pentru care există şi este păcătoasă, contribuind la distrugerea capacităţii omului de a iubi, la distrugerea raţiunii pentru care există. Nu mai slujeşte relaţiei frumoase dintre oameni, sau raportarea noastră corectă şi sănătoasă la realitatea înconjurătoare, ci slujeşte o raportare pătimaşă, cultivă patima noastră, pofta noastră trupească. Nu este rău să privim frumuseţea lumii acesteia, oamenii frumoşi, bărbaţii frumoşi, femeile frumoase. Important este cu ce ochi privim, cum spune poporul! Dacă privim cu poftă şi cultivăm în noi imbolduri trupeşti primitive şi animalice, este una, dar dacă privim admirând frumuseţea acestei lumi şi mergem, eventual, la Creatorul, care le-a făcut pe toate, atunci este cu totul altceva. Orice organ al nostru şi orice funcţie se pot înscrie în adevărul sau, în rostul iniţial corect şi sănătos, sau pot deraia de la acesta, pot eşua şi pot sluji stării decadente.

Acesta este păcatul. Minciuna este un păcat pentru că omul nu este făcut să mintă, ci este făcut să spună adevărul. Când recurge omul la minciună? Atunci când vrea să amăgească sau să înşele pe celălalt; când vrea să-şi acopere lipsurile şi neputinţele. Minciuna, deşi pare că ne rezolvă, în realitate ea nu ne rezolvă. Rezolvă aparent o situaţie imediată, dar în adâncul nostru, în adâncul fiinţei noastre, se înregistrează un eşec, bifăm apelarea unui instrument neconform construcţiei noastre psihosomatice. Noi nu suntem făcuţi din minciună, noi suntem făcuţi din adevăr. Apelând la minciună, apelăm la ceva care este împotriva propriei noastre firi. (…) Dacă am fi un pic atenţi sau am beneficia de o anumită trezvie a conştiinţei, ar trebui să recunoaştem că cei mai mulţi dintre noi ne ducem existenţa într-o semiinconstienţă sau într-o inconştientă totală. Cei care mai au un pic de conştiinţă, imediat după săvârşirea păcatului vor avea gustul amărăciunii.

Acea întristare este semnalul pe care i-l da propria conştiinţă. (…) Medicina de astăzi ne confirmă (…) că stresul, de exemplu, o prelungită stare de îngrijorare sufletească, o prelungită stare de întristare, o prelungită stare de amărăciune, toate ne conduc la disfuncţii fizice, generează uneori cancerul, boli cumplite, absolut nemiloase. Această perspectivă medicală confirmă adevărul pe care Mântuitorul Hristos îl spune, anume că la temelia suferinţei fizice este păcatul. Este motivul pentru care, înainte de a vindeca trupeşte, Mântuitorul vindeca sufletul paraliticului, iertându-i păcatele. Este foarte limpede totul, după părerea mea. Când mecanismul sufletesc nu funcţionează corect, când noi înregistrăm eşec după eşec, amăgire după amăgire, înşelăciune după înşelăciune, lucrurile acestea se concentrează şi exercită o presiune fantastică asupra sistemului informaţional, energetic, care generează după aceea disfuncţii la nivelul întregului mecanism psihosomatic, mecanism care funcţionează în temeiul acestor informaţii sufleteşti.

De aici, foarte repede, se ajunge la tulburarea sănătăţii fizice. Ne îngrăşăm prea mult, uneori. De ce ne îngrăşăm?! Este lăcomia o cauză?! Lăcomia este o chestiune sufletească, nu este o chestiune trupească. (…) Atunci când ne adunăm la biserică, la slujbă, la Dumnezeiasca Liturghie, ne străduim, cât putem fiecare, să ne curăţim un pic de răul din noi. Ne lăsăm păcatele, poftele, minciunile, amăgirile noastre afară. Şi realizăm, iată, o societate un pic mai sănătoasă. Există un instrument extraordinar, pe care cred că trebuie să-l punem în discuţie cu acest prilej, şi anume Spovedania, curăţia sufletului, baia sufletului, care este mărturisirea păcatelor sub epitrahilul preotului şi în faţa lui Dumnezeu. Spovedania este o foarte mare taină, este o şansă absolut extraordinară, de care oamenii nu beneficiază pentru că nu vor. Nu râvnesc la ea decât un număr mic de oameni. (…) Preotul nu este psiholog. El nu dezleagă în numele lui, ci în numele lui Dumnezeu. Acolo este cheia şi dezlegarea. Aşa cum ne spălăm trupeşte de praful şi mizeria care se aşează pe noi într-o oră, tot aşa ne putem spăla şi duhovniceşte, la duhovnic. Cine nu a făcut experienţa aceasta să o facă!

Cine poartă povara păcatului, a oricărui păcat, să meargă la preot şi să mărturisească păcatul cu părere de rău. Este cea mai fantastică terapie. Altfel, răul stă acolo, înăuntru, şi creează o stare sufletească inconfortabilă, ca să folosesc un eufemism. Este prilejul să spun un cuvânt despre iertare. De ce este atât de importantă iertarea?! Păcatul nostru afectează pe semenii noştri şi, în ultimă analiză, dacă mergem cu gândul până la capăt, aduce ofensă lui Dumnezeu Însuşi. Păcatul, perceput ca realitate duhovnicească, separă pe om de Dumnezeu. De aceea relatarea Sfântului Matei este concentrată pe iertarea păcatelor paraliticului. Esenţială şi primordială pentru recuperarea sănătăţii, a stării de normalitate, este recuperarea relaţiei cu Dumnezeu. Iertarea păcatelor vine de la Fiul lui Dumnezeu şi aceasta presupune o putere: „Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele…!”. De aceea, depăşirea consecinţelor păcatului este posibilă prin iertare. Iertarea este o mişcare sufletească, o mişcare lăuntrică, duhovnicească, singura în măsură să refacă relaţia dintre cel care greşeşte şi cel căruia i se greşeşte.

Bibliografie: Pr. Constantin Coman – „Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010, pp. 199-207