Evoluția monahismului în spațiul pruto-nistrean: istorie, contribuție și perspective (II)

Vremuri de restriște au venit pentru Biserica Ortodoxă din Moldova în perioada sovietică, când pe parcursul a două decenii, în anii 1946–1962, au fost distruse, devastate și lichidate 24 de mănăstiri. A rămas activă doar mănăstirea de maici Japca. Iar despre rezistenţa din 1959 a Egumenei Sepfora de la mănăstirea Răciula şi a comunităţii conduse de ea, s-au scris cărți și numeroase articole, istoria mănăstirii fiind și astăzi un model de luptă pentru credință, pentru dreptul de a se ruga în casa Domnului.

După 1989, politica binevoitoare a autorităților ecleziastice și laice a dus la fondarea a zeci de schituri şi mănăstiri noi. Unele mănăstiri și-au ridicat deja biserica, comunitatea monahală numeroasă a înființat o gospodărie stabilă din punct de vedere economic, altele încă își formează obștea, în rugăciune și muncă asiduă.

Ne bucură faptul că aceste schituri și mănăstiri noi, alături de așezămintele monahale istorice, au creat complexe duhovnicești în tot cuprinsul Mitropoliei Chișinăului și a Întregii Moldove, deschizând pelerinilor oportunități de a veni la mănăstire în Centrul țării, la Nord și la Sud, inclusiv și în Stânga Nistrului. Printre mănăstirile și schiturile noi, care continuă promovarea monahismului în Republica Moldova, nominalizăm așezămintele de la Briceni, Călinești, Chiștelnița, Cuizăuca, Horești, Hagimus, Capaclia, Ceadâr-Lunga, Nicoreni, Sireți, Tighina, Zăbriceni, Calagur ș.a.

Un deosebit interes pentru noi prezintă evoluția statutului așezămintelor monahale în secolele XIX–XX și administrarea lor. În anii 1812–1813, odată cu crearea Episcopiei Chişinăului și instaurarea la Chişinău a noii administraţii bisericeşti ruseşti, la insistenţa noului Exarh Gavriil Bănulescu-Bodoni, au fost ridicate mai multe schituri la rang de mănăstire, fortificând astfel comunitățile monahale, printre care Hârbovăţ, Cosăuţi, Saharna, Hârjauca, Hâncu, Curchi. În 1817 a devenit mănăstire Dobruşa, apoi în 1818 – Japca.

De la mijlocul secolului al XIX-lea, stareților mănăstirilor li se cerea să se îngrijească nu numai de bunăstarea mănăstirii, dar și să pună călugării să învețe limba rusă, să deschidă strane slavone. Din necesitatea unei administrări mai bune și eficiente, a fost introdus controlul Protopopilor asupra mănăstirilor. Excepție făcea doar mănăstirea Hârjauca, aflată sub conducerea Episcopului Eparhial, și mănăstirea Curchi, administrată de Preasfințitul Vicar. A fost și o perioadă fructuoasă de construcție și reparație a bisericilor mănăstirești. Dar ca atare, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mănăstirile moldovenești au fost private de dreptul de a-și alege singure stareții, precum se făcea la mănăstirile ruse. În pofida unor factori negativi legați de administrarea Protopopilor, numirea și schimbarea frecventă în funcție, constatăm totuși cu satisfacție că monahismul dintre anii 1860–1890 a avut un rol deosebit în relațiile cu societatea. La mănăstirile din Nordul Moldovei – Călărășăuca, Japca, Dobrușa și Saharna – se adunau zeci de enoriași pentru a asculta predica preotului, însuși Arhiepiscopul Pavel menționând că ”influența mănăstirilor basarabene asupra populației nu numai din Moldova, dar și a celei din Podolia, este binefăcătoare”.

În continuarea problemei privind statutul mănăstirilor, vom menționa că printr-un ucaz din 7 noiembrie 1909, s-a propus ca „schitul de bărbaţi Suruceni să fie ridicat la rangul de mănăstire independentă cu trai în comun”, iar ca urmare a decretului Sfântului Sinod din 17 mai 1916, mănăstirile de călugări Călărăşăuca și Japca au fost reorganizate în comunități de monahii.

După 1918, schitul de monahii Hirova, schiturile de călugări Ţigăneşti și Condrița au fost ridicate la statut de mănăstire, iar din 1920 și schitul de maici Tabăra a devenit mănăstire.

De regulă, mănăstirile mari fondau schituri care mai degrabă serveau ca așezăminte economice, niște gospodării, de tipul schitului Bocancea cu hramul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, întemeiat în 1869 de mănăstirea de călugări Hârjauca.

După anul 2000, unele mănăstiri mari au înființat la propria inițiativă schituri, după cum este cazul schitului cu hramul Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul şi a Sfântului Paisie de la Neamţ, fondat în 2005 de mănăstirea de maici Sfânta Treime (satul Frumoasa, Călărași). Tot în aceste împrejurări a fost întemeiat, de călugării mănăstirii Noul Neamț prin anii ’90 ai secolului XX, schitul Noul Neamț cu hramul Sfinții Mari Mucenici Vichentie și Dorimedont. Astăzi, schiturile nou-0âînființate tind să întrunească toate cerințele pentru a obține statut de mănăstire, fapt care presupune o autonomie, alegerea starețului sau a stareței, administrarea bunurilor mobile și imobile, dar și o treaptă ierarhică mai superioară, atât pentru viețuitori, cât și pentru pelerinii veniți la rugăciune.

În opinia noastră, o deosebită preocupare solicită motivele de plecare ale bărbaților și femeilor la mănăstire, de tundere în monahism, care de asemenea vin să ne exemplifice condițiile evoluției monahismului în spațiul pruto-nistrean. În 1814, Mitropolitul Gavriil a emis un decret potrivit căruia ”de acum înainte nici de cum să nu îndrăznească a priimi la poslușanie ori pe cini, fără știrea și blagoslovenie ori pe cini, fără știrea și blagoslovenia noastră (a Mitropolitului), dar și lucrătorii să priimească oameni știuți, care vor avea curate pașporturi și cărți de drum”.

O altă măsură de reglementare a vieții monahale ține de interzicerea plecării samovolnice de la mănăstire. În aprilie 1814, printr-un decret emis de Mitropolitul Gavriil, se poruncea stareților mănăstirilor și diriguitorilor schiturilor ”că nici unul din călugări, neavând vreo trebuință mare și fără adiverință să nu li se dee voie a ieși din mănăstire și din schit”, iar Protopopilor și Blagocinilor li se poruncea că dacă vor găsi un călugăr sau călugăriță fără adeverință, îndată să o ia sub arest și să aducă la cunoștința stareților și un raport către Dicasterie. De altfel, nimeni nu mai avea voie să iasă din mănăstire fără voie, fără a fi sfătuit de stareț sau stareță ”în ce chip să se poarte cu bune urmări, când vor avea trebuință undeva a merge…”.

Conform regulilor, în mănăstire erau admiși feciorelnici care au decis să-și consacre viața Domnului. Despre acest fapt ne vorbește foarte limpede Paul Mihail, atunci când menționează lista călugărilor și poslușnicilor. La fel, listele de evidență ale așezămintelor monahale indică de fiecare dată starea socială a viețuitorilor de la mănăstire: feciorelnic sau văduv, aspecte care sunt de o mare importanță. Vom exemplifica prin câteva date cu privire la lista maicilor din 1817 de la schitul Hirova: ”/…/ Isidora monahia, tipicăriţă, 46 de ani, învăţată, ceteaţă, fecioară; Evdoxia monahia, tipicariţă, 24 de ani, învăţată, ceteaţă, fecioară; Magnisia monahia, eclisiarhă 36 ani, ceteaţă, fecioară; Eupraxia monahia, 46 de ani, învăţată, ceteaţă, cîntăreaţă, fecioară; Maremia monahia, 51 de ani, neînvăţată, fecioară /…/ ș.a. O categorie aparte prezintă maicile tunse în monahism, la care la starea socială fiind indicat ”au fost căsătorită şi bărbatul i-au murit”. Preotesele văduvite de mai mulți ani, ajunse la bătrânețe și după ce au aranjat copiii în viață, la fel scriau cerere de a fi primite în monahism la vreun schit de maici. Femeile văduvite căutau și ele alinare la schiturile de maici (de exemplu, Catrina Boldescu din satul Lopatna care intră la schitul Hirova). La mănăstire se cerea să fie primită și Maria Nistoroaia ”pentru a scăpa de valurile acestei lumi înșălătoare”.

Situație similară întâlnim și la mănăstirile de călugări, unde feciorelnicii predomina ca și categorie socială, deși numărul preoților văduviți sau ale altor persoane este la fel destul de mare. De exemplu, în anul 1814, preotul Ioan, căsătorit în Sângerei, după trei ani rămăsese văduv și suferind multe ispitiri și lipsuri, a decis să se retragă la mănăstirea Dobrușa. În aceeași situație vine în anul 1813 la mănăstirea Curchi și preotul Pavel Coțmir din Mașcăuți, ”care și-a pus feciorii la cale, e văduv”.

Categoria socială care prevalează în cadrul obștii monahale sunt feciorelnicii și fecioarele, care au ales tunderea în monahism și refuzul de la plăcerile lumești, după care urmează în listele personalului mănăstirilor persoanele văduvite. Acest tablou rămâne practic neschimbat pe parcursul celor două secole. Și astăzi, la mănăstirile din Republica Moldova prevalează feciorelnicii și fecioarele, persoanele văduvite, printre condiții obligatorii la tunderea în monahism rămânând așezarea copiilor în viață, acordul părinților în cazul dacă copiii lor decid să se consacre slujirii Domnului.

Formularele de evidență ale clerului monahal, completate de prodigioasele cercetări ale lui Paul Mihail, Nicolae Popovschi și alți cercetători vin să accentueze încă o problemă de maximă importanță legată de monahismul din Moldova. Vorbim de faptul că la începutul secolului al XIX-lea, marea majoritate a viețuitorilor mănăstirilor și schiturilor nu știa carte, cu excepția preoților. În unele schituri, maicile erau analfabete, potrivit lui N. Popovschi, chiar și starețele.

Astfel, aflăm că în schituri viețuiau călugărițe care erau ”învăţate, ceteţe”, ”neînvăţate”, numărul celor care nu știau carte predominând semnificativ asupra celor care citeau. O situație similară găsim și la mănăstirile de călugări. Din aceste considerente lasă de dorit și starea documentației păstrată în așezămintele monahale, și corespondența în adresa Dicasteriei de Chișinău. Introducerea limbii ruse în circuitul bisericesc a îngreunat și mai mult situația, întrucât călugării și frații de ascultare, mai ales cei proveniți din mediul rural, cunoșteau carte cu rare excepții. Unii au rămas necitiți, alții au studiat carte în cadrul mănăstirii.

Totodată, de la mijlocul secolului al XIX-lea pe la mănăstiri s-au înființat primele școli, care au adus un aport considerabil la promovarea monahismului și a culturii. Pe lângă unica școală mănăstirească activă la Hârjauca, prin 1872 funcționau școli la mănăstirile de călugări: la Hârbovăț, Frumoasa, Curchi, Dobrușa, Japca, Saharna, și patru școli la mănăstirile de călugărițe: Răciula, Hirova, Tabăra și Cușelăuca. Totodată sunt fondate tipografii pe lângă mănăstiri, cel mai ilustru exemplu fiind tipografia de la mănăstirea de călugări Noul Neamţ; la fel sunt instituite şcoli de teologie şi seminare pentru învățarea clerului. O importanță deosebită în acest context l-au avut și școlile mănăstirești în care se studiau muzica liturgică: cei vârstnici învățau slujba de cântăreți, iar copiii – pentru școlile duhovnicești. Limba de predare era cea rusă, iar trecerea la cântarea bisericească în limba română a avut loc după 1918. La mănăstirea Saharna învățau 15 elevi, iar la Dobrușa – 35. Din cauza situației materiale precare, numărul școlilor mănăstirești și starea lor nu erau tocmai bune.

O valoare deosebită le-au deținut şcoala duhovnicească deschisă prin anii 1830 la mănăstirea Frumoasa de către Arhimandritul Benedict (Lascar), „şcolile de psaltichie” de la Rudi, Dobruşa, Căpriana.

Valoarea și semnificația instituțiilor de învățământ din cadrul mănăstirilor este impresionantă –  activează Şcoala de Cântăreţi Bisericeşti fondată în 1992 la Chiștelnița și ulterior transferată la Hârbovăţ; Şcoala de Regenţi fondată în 1999 la mănăstirea de maici Hagimus; Seminarul Teologic de băieţi din Chişinău; Şcoala Teologică de Iconari şi Mozaic Sfântul Ioan Damaschin din cadrul mănăstirii de maici Frumoasa; Seminarul Teologic Liceal de fete din cadrul mănăstirii de maici Suruceni.

Astăzi, mănăstirile au un ro deosebitîn calitate de centre de educaţie şi caritate. În acest context amintim de fapta nobilă a maicilor de la mănăstirea Hâncu care au deschis aici un orfelinat pentru copii; vorbim de centrul surorilor de caritate de la Suruceni și şcoala duminicală de la Hagimus, unde copii din satele învecinate vin duminica să studieze cântarea liturgică, să citească cărți bisericești, să asculte predica preotului și să afle mai detaliat despre viața monahală. Printre corurile mănăstirești un loc aparte rezervăm corurilor maicilor de la Frumoasa, Hâncu, Hagimus, Suruceni, care participă la festivaluri și concursuri de cântec pashal ș.a.

Mănăstirile au acumulat pe parcursul anilor proprietăţi considerabile, averi „mişcătoare şi nemişcătoare”, care au permis devenirea lor nu numai ca centre impunătoare de cultură și spiritualitate, dar și stabile și asigurate din punct de vedere economic. Zeci de hectare de pământ arabil, vii și livezi, grădini, iazuri și prisăci, turme de bovine și ovine, numeroase păsări, ateliere de tâmplărie, fierărie, de țesut covoare și de confecționare a veșmintelor bisericești – toate au dus faima mănăstirilor moldovenești departe peste hotarele țării. Drept exemplu pot servi faimoasele covoare țesute de măicuțele de la mănăstirea Tabăra. Așezămintele monahale reprezintă la ziua de azi puternice centre economice, care practic se întrețin din roadele muncii lor, întrucât călugării și măicuțele muncesc în diferite ateliere, lucrează pământul, via, grădinile și livezile, la prisacă etc. Sunt numeroase ascultări pe care le îndeplinesc viețuitorii pentru a asigura comunitatea monahală, să contribuie la reparația și reconstrucția complexelor monastice.

Mănăstirile noastre renasc cu greu după dezastrul și distrugerile din perioada dezmățului ateist. Se refac, se restaurează bisericile mănăstirești, complexele monahale care includ nu numai biserica de iarnă și cea de vară, dar și stăreția, trapeza, chiliile, anexele gospodărești. Se construiesc biserici noi în schiturile și mănăstirile recent deschise. Aceste așezăminte, grație amplasării favorabile, peisajului arhitectural de o rară frumusețe, sunt frecventate permanent de numeroși pelerini, au intrat în atenția agențiilor de turism național și internațional, în circuitul rutelor tradiționale, fiind vizitate anual de mii de pelerini și turiști.

După 1991, viața monahală din cuprinsul Mitropoliei Chișinăului și a Întregii Moldove obține perspective frumoase de dezvoltare în linie ascendentă. Acum, când renaște monahismul în țară, tot mai mulți tineri și vârstnici optează pentru modul de viață monahal, pentru a sluji Domnului și a se ruga în tihnă în chiliile lor și pentru a lucra spre bine obștii. Dinamica pozitivă a comunităților monahale, dar și numărul mare de mănăstiri și schituri din cuprinsul Eparhiilor moldovenești se prezintă ca un argument forte privind interesul față de această dimensiune – întoarcerea omului cu fața la Dumnezeu, evlavia profundă și respectarea legilor moral-spirituale ale societății.

Activitatea așezămintelor monahale reflectă contactul și conlucrarea cu societatea, cu instituțiile de învățământ, colaborarea cu familiile unde un părinte sau ambii părinți sunt plecați peste hotare să muncească pentru a-și întreține familiile, la fel contribuie la instituirea centrelor de studii ale teoriei teologice, a asociațiilor de caritate și ajutor nevoiașilor, bătrânilor, copiilor rămași fără dragoste părintească etc.

Acestea sunt principalele momente ce caracterizează activitatea cotidiană a mănăstirilor moldovenești, evoluția vieții monahale în Republica Moldova, și reprezintă perspective de conlucrare ale Bisericii și societății în vederea construirii unui stat dezvoltat, stabil, bazat pe normele creștine.

Arhim. Siluan (Șalari)

Sursa: http://manastireacurchi.md/