„După credinţa voastră, fie vouă!” (Mt. 9, 29)

Când Domnul Hristos S-a înălţat la ceruri a spus şi ultimele Sale cuvinte aici pe pământ, pe care le găsim în Faptele Apostolilor, în istorisirea despre înălţarea la cer a Domnului Iisus Hristos. Cuvintele au fost spuse de Domnul Hristos ucenicilor: „ şi-mi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi-n toată Iudeea şi-n Samaria, şi până la marginea pământului” (F. Ap. 1, 8). Acestea am putea spune că sunt cuvintele testament spuse de Domnul Hristos aici pe pământ.

Ceea ce trebuie să ştim noi este că Domnul Hristos ne cere nouă, tuturor creştinilor, să fim martori ai Lui, să mărturisim despre El: „Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri” (Mt. 10, 33). Avem obligaţia să-L mărturisim pe Domnul Hristos înaintea oamenilor, iar mărturisirea pe care o dăm noi este mărturisirea pornită din credinţa noastră. Noi, mărturisitorii Domnului Hristos, suntem mărturisitori la tot ceea ce a făcut Domnul Hristos, la tot ceea ce ştim din Sfânta Evanghelie, la tot ceea ce ştim despre minunile Domnului Hristos. Suntem martori şi ai faptului că Domnul Iisus Hristos, cândva, aici pe pămînt, a dat vedere la doi oameni fără vedere care L-au rugat să le dea şi a dat grai unui om care nu vorbea. Şi mărturia noastră o dăm pentru credinţa pe care o avem şi dacă nu credem în aceste două minuni care s-au propovăduit în această zi prin citirea din Sfânta Evanghelie, nu suntem martori ai Domnului Iisus Hristos. Iar dacă credem în aceste minuni, credem pentru toată viaţa noastră întreagă, şi-L avem la temelia vieţii noastre.  Faţă de suferinţa oamenilor, de orice fel ar fi ea, Dumnezeu are două chipuri de raportare.

Şi anume: pe unii îi vindecă, pe alţii îi ajută să-şi poarte partea de greutate câtă le-a fost rânduită, si aceasta pentru mântuirea lor. Noi nu cunoaştem tainele lui Dumnezeu, nu le cunoaştem şi nu le putem cunoaşte. Credem că le vom cunoaşte cândva. Când anume? Atunci când vom trece de viaţa aceasta pământească, atunci cînd ni se vor descoperi tainele lui Dumnezeu. Aşteptăm vremea în care vom putea şti ce nu ştim aici pe pământ. Şi dacă va vrea Dumnezeu să nu ştim nici atunci, binenţeles că vom da slavă lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu este mai mare decât cunoştinţa noastră, este mai mare decât ceea ce putem noi înţelege, şi nu putem avea pretenţia noi, oameni mărginiţi, să ştim lucruri mai presus de noi. Ceea ce trebuie să ştim noi este să ne întemeiem viaţa pe ceea ce ştim, şi ştim că Domnul Hristos are putere să facă minuni, şi că ar putea să facă minuni şi pentru noi. Dar ceea ce ne interesează mai mult decât o minune de aceasta care priveşte viaţa trupească, este să facă Dumnezeu minunea învierii noastre sufleteşti. Pe aceasta nu o vedem cu ochii trupului, ci cu ochii sufletului. Psalmistul, când a zis: „Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut” (Ps. 103, 24), a avut o descoperire dumnezeiască.

A înţeles ceva ce nu ar fi putut înţelege dacă nu i-ar fi dat Dumnezeu să înţeleagă. „Mulţumescu-Ţi Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi de cei pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Părinte, că aşa a fost înainte-Ţi bunăvoinţa Ta” (Lc. 10, 21). Sunt cuvinte spuse de Domnul Hristos, rămase în Sfânta Evanghelie, din care înţelegem că pentru a cunoaşte lucruri mai presus de noi, lucruri din descoperiri dumnezeieşti, trebuie să avem o condiţie: să fim cum sunt pruncii, să avem inimă curată după cuvântul Domnului Hristos: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mt. 5, 8). Fără inimă curată nu putem înţelege cele mai presus de noi, nu putem înţelege decât doar dacă zicem împreună cu psalmistul: „Cît de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune Le-ai făcut”.

Spunem cuvinte ale altuia, şi nu spunem cuvinte ale noastre. Dacă ajungem să vedem măreţiile lui Dumnezeu prin făpturile Sale, zicem şi noi cu psalmistul: „Cât de mari sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune Le-ai făcut” sau cu Biserica „Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale, şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale “, „Cât de minunat este numele tău Doamne în tot pământul!” şi „strălucirea slavei Tale se înalţă mai presus de ceruri” (Ps. 8). „Te măresc Doamne, că sunt minunat întocmit” (Ps. 138), sunt cuvinte ale vederii duhovniceşti, sunt cuvinte pe care le poate spune cineva care a înţeles ceva din ceea ce descoperă Dumnezeu, nu din ceea ce descoperă omul. Noi citim despre Dumnezeu din cărţi, citim despre Dumnezeu din Evanghelie, citim despre Dumnezeu din Scriptură, dar toate acestea sunt informaţii din afară. Nu sunt cunoştinţe dinăuntru câtă vreme nu avem inimă curată pentru că nu împlinim condiţia vederii duhovniceşti. Sunt oameni care aşteaptă să primească darul de înainte-vedere, de înainte-cunoaştere, de la alţi oameni. Darurile acestea însă, le dă numai Dumnezeu, când ştie El şi unde ştie El. Noi, este destul să-i fim martori ai Mântuitorului Iisus Hristos „ în Ierusalim – în cetatea păcii – în Iudeea, în Samaria, şi până la marginile pământului”, adică acolo unde ne trăim viaţa.

Să se vadă din viaţa noastră că suntem credincioşi, să se vadă din viaţa noastră că suntem doritori de înaintare duhovnicească, să se vadă din viaţa noastră că trăim altfel decât necredincioşii, să se vadă din viaţa noastră că avem vedere duhovnicească. Vederea lui Dumnezeu Au fost miluiţi de Dumnezeu doi oameni care au fost lipsiţi de vedere, prin aceea că Domnul Hristos le-a dat vedere. Dar tot binele şi toată darea cea bună din lumea aceasta este de la Dumnezeu. Dumnezeu a făcut omul, Dumnezeu a dat vederea. Noi spunem în psalm: „Cel ce-a plăsmuit ochiul, El oare nu înţelege? Cel ce-a sădit urechea, El oare nu aude? ” (Ps. 93, 9). Sigur aude, sigur vede! Noi ne-am pomenit în lumea aceasta aşa cum suntem fiecare dintre noi. Mai apoi a trebuit să avem şi o altă vedere, şi anume, am început să-L vedem pe Dumnezeu Cel nevăzut în conştiinţa noastră, să-L vedem pe Dumnezeu Cel ce este în sufletul nostru, să-L vedem pe Dumnezeu cârmuitor al vieţii noastre, să-L vedem pe Dumnezeu dătător a tot binele, şi acestea cu vedere duhovnicească. Apoi, după ce L-am văzut pe Dumnezeu care se arată inimii curate, vom spune cuvinte de laudă pentru Dumnezeu, dar de obicei spunem prin cuvinte alte altora.

Şi anume, spunem că: „Ţie Ţi se cuvine toată cinstea, mărirea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh “; ” Că Dumnezeul milei şi al îndurărilor şi al iubirii de oameni eşti şi Ţie mărire înălţăm”. Şi cuvintele acestea le spunem nu ca unii care ne-am întâlnit cu cunoştinţa de Dumnezeu, ci ca unii care nu se potrivesc cu ceea ce gândim noi, cu ceea ce simţim noi. Şi totuşi trebuie să fim martori ai Mântuitorului Iisus Hristos, Cel ce a dat vedere celor lipsiţi de vedere, Cel ce a dat grai celor lipsiţi de grai, şi care ne poate da şi nouă vedere duhovnicească şi ne poate da şi nouă grai preamăritor de Dumnezeu. Iubiţi credincioşi, Sunt însă şi împrejurări în care trebuie să ne vedem cum suntem, să nu vedem răutăţile altora, să trecem cu vederea peste păcatele oamenilor, să fim şi noi aşa cum a fost şi cuviosul Macarie, care a fost învrednicit să se numească Dumnezeu pământesc. Aşa cum Dumnezeu acoperă lumea, tot aşa şi el acoperă păcatele oamenilor, pe cele pe care le vedea ca şi cum nu le-ar fi văzut şi pe cele de care auzea ca şi cum nu ar fi auzit de ele. Trebuie să avem vedere sufletească şi pentru altceva, ca să ne vedem neputinţa noastră, ca să vedem răutăţile noastre, ca să vedem neîndestulările noastre. Să ne dea Dumnezeu sufletul Lui ca să ne vedem păcatele noastre, dar să ne dea Dumnezeu vedere sufletească şi ca să vedem măririle lui Dumnezeu, mila lui Dumnezeu, bunătatea Lui.

Sunt atâţia oameni care se tânguiesc o viaţă întreagă şi dacă ar mai avea viaţă s-ar tângui şi mai departe pentru unele păcate care le-au făcut cândva în vremea neştiinţei, aceia văd păcatele, dar nu văd bunătatea lui Dumnezeu. Pocăinţa pe care o facem noi nu trebuie să fie o pocăinţă zdrobitoare chiar dacă psalmistul spune „inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”. Noi trebuie să avem încredere în bunătatea lui Dumnezeu. Dumnezeu, care le poate pe toate, poate să nimicească tot răul din noi, poate să ne dea iarăşi bucuria mântuirii: „Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte “, spunem noi în rugăciuni pentru că credem că Dumnezeu poate face aceasta şi face aceasta. Sfânta Evanghelie este izvor de bucurie şi de nădejde şi în înţelesul acesta. Ne trebuie deci şi o vedere lăuntrică pentru a înţelege cele despre Dumnezeu, ca de exemplu: „Pe cât este de sus cerul de pământ pe atât este de mare bunătatea Lui spre cei care se tem de Dânsul”, că „precum este de mare mărirea Ta aşa este de mare şi mila Ta”. Toate ale lui Dumnezeu sunt nemărginite. Şi vine bunătatea lui Dumnezeu şi ne întăreşte în credinţa că Dumnezeu iartă păcatele, că Domnul Hristos şi-a vărsat sângele pentru mâtuirea noastră, că Domnul Hristos iartă păcatele omului care părăseşte păcatul, că Domnul Hristos a spus că „în cer se face mai mare bucurie pentru un păcătos care se întoarce la pocăinţă decât pentru 99 de drepţi care nu au trebuinţă de pocăinţă”. Aşa ceva trebuie să vedem.

Să Îl vedem pe Dumnezeu bun şi iubitor de oameni, dar nu când vrem să facem păcate, ci când vrem să părăsim păcatul. Dacă înmulţim păcatul, pentru că Dumnezeu ne iartă, nu o să ajungem niciodată la iertare de le Dumnezeu. Să luăm aminte la minunile acestea care s-ar citit în Sfânta Evanghelie din această zi şi să cerem de la Dumnezeu să ne dea dar de cunoaştere de noi înşine. Să ne dea darul de a-L cunoaşte pe El nu numai din spusele altora, să zicem şi noi împreună cu psalmistul: „Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune Le-ai făcut”. Iar cuvintele acestea să nu le zicem numai că sunt scrise în carte, ci să pornească din inima noastră ca un adevăr pentru noi şi pentru alţii. Sfântul Isaac Sirul spune că sunt nişte oameni care atunci când se roagă lui Dumnezeu, din multă cunoştinţă de Dumnezeu nu mai pot spune cuvinte de rugăciune, ci pot sta doar în uimire, şi pot sta să li se taie cuvintele de pe buze. Dar nu mai spune Sfântul Isaac Sirul şi altceva, că mai sunt mulţi oameni care din necunoaşterea de Dumnezeu nu pot să înmulţească aducerea de mărire lui Dumnezeu. De ce? Pentru că li se taie cuvintele de pe buze, nu mai au ce spune, nu mai ştiu ce să spună din multă neluare aminte şi din multa nepăsare.

Să ne gândim cu toţii la puterea multă a Domnului Hristos, să-I mulţumim Domnului Hristos pentru binele pe care îl face pentru trup şi pentru suflet şi să căutăm cunoştinţa de Dumnezeu, pe care să o cerem fiecare dintre noi după puterea noastră. Şi apoi să dăm mărturie despre Domnul Iisus Hristos prin credinţa noastră, prin viaţa noastră, prin sărbătoririle noastre, prin rugăciunile şi posturile noastre, prin tot ceea ce este frumos şi bun în lumea aceasta şi în care se preamăreşte Tatăl, Fiul, şi Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Amin!

Bibliografie: Arhim. Teofil Părăian – „Credința lucrătoare prin iubire”, pp. 153-158.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *