Duminica a XVI-a după Rusalii. Despre înmulţirea talanţilor

Parabola Mântuitorului din această duminică se adresează îndeosebi celor leneși și trândavi care nu se îngrijesc să dea fratelui și aproapelui lor din harisma pe care o au, după priceperea și știința lor.

„Omul de neam ales” din pilda talanţilor e Iisus. După învierea Sa din morţi Iisus „S-a dus într-o ţară îndepărtată” – „suirea la Tatăl”, cum i-a spus Mariei Magdalena la mormânt -, ca să pogoare oamenilor darurile Duhului Sfânt, Duhul Sfânt chiar. Când le-a spus Iisus, după înviere: „Datu-Mi-s-a toată puterea în Cer şi pe pământ… precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi… Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Sfintei Treimi, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă… Cine va crede şi se va boteza se va mântui; cine nu va crede se va osândi” (Matei 28,19-20; Marcu 16,16). Acesta, zice Părintele Arsenie Boca, era ceasul când Iisus a împărţit avuţia Sa lucrătorilor: cele zece daruri ale Duhului Sfânt. Cu aceşti talanţi, sau talente ale Duhului Sfânt, cei înzestraţi cu ele au să neguţătorească în lume, câştigând cu ele fii ai împărăţiei.

Stăpânul și Domnul nostru Iisus Hristos, voind să ne arate că a doua Sa venire va fi pe neașteptate, ne povățuiește prin parabola aceasta cu înțelepciune, după ce mai întâi a zis: „Privegheaţi, că nu ştiţi ziua şi nici ceasul în care Fiul Omului va veni” (Matei 25,13). Căci precum un om care se îndepărtează de locul lui, la fel și Domnul Hristos, când s-a înălțat din lumea aceasta cu trupul la cer, i-a chemat pe robii Săi și Le-a lăsat tainele dumnezeiești și cerești. Robii sunt dumnezeieștii Apostoli și toți urmașii lor, clerul Bisericii, adică arhiereii, preoții și diaconii, cărora li s-a încredințat slujirea cuvântului, care au primit și harismele duhovnicești după măsura credinței și a curățeniei lor. Căci dacă dăruim puțin, puțin vom primi, iar dacă depunem însă o râvnă mare, primim și o mare bucurie.

În viaţa oamenilor darurile sunt împărţite şi diversificate. De pildă, nu toţi oamenii au aceeaşi înclinaţie pentru aceeaşi meserie. Dacă toţi ar avea înclinaţia de a fi brutari şi nu ar mai exista oameni cu înclinaţia de a fi pantofari, atunci înseamnă că nu s-ar mai putea ajuta oamenii unii pe alţii în mod complementar. Sau dacă toţi ar fi profesori, ori dacă toţi ar fi muncitori în agricultură, nu ar mai fi specialişti în alte domenii. Deci, complementaritatea darurilor este o bază solidă pentru organizarea cooperării şi a solidarităţii între oameni, dar şi pentru a fi apreciată bogăţia talentelor deosebite, dăruite oamenilor de Dumnezeu – Dăruitorul.

Cel care a primit cei cinci talanți nu s-a arătat leneș, nici n-a trecut cu vederea câtuși de puțin, ci s-a străduit de îndată ca un rob și iconom recunoscător să înmulțească cu grijă harisma, deoarece cel care are cuvânt sau bogăție sau alt dar, nu-l folosește în mod egoist numai pentru el, ci se trudește ca să-l folosească și pe aproapele său, îndoind astfel harisma care a primit-o de la Dumnezeu, ca unul plin de recunoștință.

Cel nemulțumitor și leneș, care a îngropat talantul, este cel care se îngrijește să se folosească numai pe sine și nu se interesează deloc pentru mântuirea altora. Din acest motiv, unul ca acesta este judecat și cu dreptate este osândit pentru că a ascuns harul pe care l-a primit de la Dumnezeu.

După vreme multă vine Domnul, Care I-a dat argintul sau cuvintele Lui, pentru că „argint lămurit în foc” sunt cuvintele Domnului, dar și orice harismă în general, deoarece îl luminează pe cel care o are și îl face slăvit. „Și cere socoteală” stăpânul, adică îi cercetează pe cei care au primit talanții și le cere să-i înapoieze nu numai banii, ci și profitul. De aceea, fiecare primitor al harismei este dator lui Dumnezeu să se lupte și să înmulțească cât mai repede, adică să fie de folos și comunității în care trăiește.

Sfântul Grigorie Sinaitul ne îndeamnă să luăm aminte: „Amăgirea, marea duşmană a adevărului, atrage azi pe oameni spre pierzanie. Ea naşte neştiinţa întunericului, care s-a întipărit în sufletele celor leneşi, înstrăinându-i de Dumnezeu. Aceştia susţin că nu este Dumnezeu Cel Care ne-a născut pe noi din nou şi ne-a luminat, sau îl cred şi îl cunosc numai prin cuvântul simplu şi nu cu lucrarea, sau spun că S-a arătat numai celor de demult, nu şi nouă. Ei hulesc credinţa în Dumnezeu, socotind mărturiile Scripturii despre Dumnezeu simplă părere şi tăgăduiesc evlavia ce urmează din cunoştinţa Lui. Citesc Scripturile numai trupeşte, ca să nu zic iudaiceşte, şi de aceea tăgăduiesc învierea sufletului, dorind să locuiască în chip inconştient în morminte. Amăgirea aceasta are ca pricini aceste trei patimi: necredinţa, viclenia şi trândăvia. Acestea se nasc şi se susţin, de altfel, una pe alta. Căci necredinţa este învăţătoarea vicleniei, iar viclenia este însoţitoarea trândăviei. Sau invers: trândăvia e mama vicleniei, cum zice Domnul: «Slugă vicleană şi leneşă»; iar viclenia e mama necredinţei. Iar cel ce nu crede e şi netemător de Dumnezeu. Şi aceasta naşte trândăvia, maica dispreţului prin care se nesocoteşte tot binele şi se săvârşeşte tot răul” (Filocalia românească, vol. 7, Capete foarte folositoare după acrostih…, cap. 135, ed. Humanitas, Bucureşti, 2001 , pp. 157-158).

Marele Ierarh Ioan Gură de Aur ne spune că prin această parabolă Mântuitorul vrea să ne arate că nu numai răpitorii și lacomii, nu doar cei ce săvârșesc răul vor fi pedepsiți cu chinurile iadului, ci și cei care nu săvârșesc binele. Deci, cât mai avem vreme, să ne îngrijim de mântuirea noastră, să folosim și banii și osteneala și ocrotirea și toate celelalte spre folosul aproapelui, pentru că dacă rămânem și petrecem viața aici în lenevie, nimeni nu ne va milui acolo, chiar dacă ne tânguim neîncetat. Chiar dacă avem puține, cu acestea trebuie să arătăm bunăvoință. Pentru că nu suntem mai săraci decât văduva aceea, nu suntem mai neînvățați decât Petru și Ioan, care erau neînvățați și neinstruiți, dar care, pentru că au arătat râvnă și le-au făcut pe toate spre folosul comunității, au câștigat cerul. Pentru că nimic nu iubește atât Dumnezeu cât să viețuiască cineva spre folosul semenilor. Căci atunci îl urmăm pe Hristos, când suntem ocărâți și răspundem cuvinte frumoase, când cineva ne face rău, iar noi ne rugăm pentru acesta și astfel ne facem locaș al Sfântului Duh. Și atunci diavolul nu va putea nici să ne întâlnească, pentru că va recunoaște în noi trăsăturile împărătești, va cunoaște armele lui Hristos cu care a fost biruit, care sunt: îngăduința, blândețea, milostenia, dragostea, smerenia, curăția inimii, etc.

Să ne rugăm Domnului Iisus Hristos să ne dăruiască tuturor bucuria de a fi chemaţi şi onoraţi de El cu aceste cuvinte: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine (daruri) ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră în bucuria domnului tău!“ (Matei 25, 21), spre slava lui Dumnezeu şi spre a noastră mântuire. Amin!