De acum veți vedea cerurile deschise (In 1,51)
Iubiţi fraţi, iubite surori!
Mă fericesc pe mine însumi și vă fericesc pe mulți dintre voi pentru negrăita milostivire dumnezeiască, pentru înnoirea duhovnicească primită prin nevoința rugăciunii, postirii și pocăinței, iar mai ales prin împărtășirea cu Preacuratele și de viață Făcătoarele Taine ale Trupului și Sângelui Domnului. Și în această scurtă vreme ați putut cunoaște din proprie experienţă folosul postului şi al rugăciunii, ca să nu mai zic de folosul postirii, spovedaniei și împărtășaniei – dacă, bineînțeles, ne-am folosit fără fățărnicie de acest răstimp spre mântuirea noastră și am îndeplinit cu sinceritate condiția postirii: dacă ne-am înfrânat de la mâncarea și băutura prisositoare, dacă ne-am rugat și ne-am smerit fără prefăcătorie înaintea lui Dumnezeu și a aproapelui, dacă am fost milostivi, dacă ne-am dat seama de mulțimea nedreptăților și nelegiuirilor și ne-a părut cu adevărat rău pentru ele, dacă am luat hotărârea neclintită de a nu le mai săvârși și, în fine dacă ni le-am recunoscut fără prefăcătorie și am primit dezlegare și iertare de ele, învrednicindu-ne să gustăm din hrana cea de viață făcătoare.
Dar toți am primit cu adevărat folos de la săptămâna care a trecut? Inimile noastre s-au apropiat, oare, de Dumnezeu, de Preacurata Maică a Vieții, de Biserică, de sfântul înger păzitor și de sfinții lui Dumnezeu? Cu adevărat am îndrăgit dreptatea și virtutea și am urât toată nedreptatea și fărădelegea? Cu adevărat Îl iubim pe Dumnezeu, cu adevărat ne iubim aproapele? Simțim o mai mare înrudire duhovnicească între noi, cum se cuvine unor mădulare ale trupului celui unul al lui Hristos, unor mădulare ale lui Hristos? Fiindcă una e pâinea Tainei, un singur trup suntem cei mulți, căci toți ne împărtășim din una și aceeași pâine ( I Cor. 10,17).
Simțim, oare, cu inima că șuvoaiele fărădelegii nu se mai revarsă cu aceeași obrăznicie și silnicie asupra sufletului nostru ca înainte de postire și împărtășire, au secat, oare, într-o bună măsură, am devenit, oare, mai curați, mai liberi, mai liniştiţi, mai nepătimaşi, mai buni, mai blânzi, mai înclinaţi spre tot ce este bun şi folositor? S-a micşorat, oare, în noi lăcomia de plăcerile şi de câştigurile trupeşti? Am devenit mai blânzi, mai răbdători, mai îngăduitori faţă de aproapele? Am început, oare, să privim mai des spre Cer, spre patria noastră cea adevărată şi veşnică, şi să ne uităm cu mai puţină împătimire la toate cele pământeşti, înţelegând că acestea sunt vremelnice şi degrab trecătoare? Căci iată câţi dintre noi sunt răpiţi de moarte, care îşi ia neîncetat jertfele… Dacă aşa stau lucrurile, dacă am devenit mai buni şi mai înţelepţi, iarăşi mă fericesc pe mine însumi şi vă fericesc şi pe voi pentru marea milostivire dumnezeiască, şi totodată mă rog ca Domnul să întărească această bună aşa-zare şi dispoziţie a inimii în mine şi în voi — dar nimeni dintre noi să nu se lase amăgit de gândul viclean că acum, slavă lui Dumnezeu, ne-am descărcat de povara păcatelor şi putem iarăşi sa trăim aşa cum am trăit înainte şi să păcătuim aşa cum am păcătuit înainte (căci, zicem noi, „cine e fără de păcat?…”). Este adevărat, fraţilor şi surorilor, că nimeni nu-i fără de păcat, dar să trăim aşa cum am trăit şi să păcătuim la fel ca înainte, după ce ne-am înnoit prin pocăinţă şi împărtăşire, este necuviincios pentru creştin. Prin duhovnic, Sfânta Biserică îl povăţuieşte aşa pe orice om care se pocăieşte: „De toate acestea dator eşti să te păzeşti de acum înainte, de vreme ce te-ai botezat cu al doilea botez, după rânduiala Tainei creştineşti. Pune, dar, început bun, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi mai vârtos te păzeşte ca să nu te mai întorci la greşalele pe care le-ai făcut, ca să nu fii de râs şi de batjocură diavolilor şi lumii, ci să trăieşti cinstit, şi drept, şi evlavios, “ca să-ţi ajute Dumnezeu cu harul Său.”
Iată, deci, ce-l îndeamnă Biserica pe cel ce s-a pocăit. De altfel, şi bunul simţ ne învaţă acelaşi lucru, căci cine vrea să se murdărească dinadins după ce s-a spălat? Numai porcul, după ce a fost spălat, se duce să, se tăvălească iar în noroi; doar câinelui îi stă în fire să se întoarcă la vărsătura sa ( II Ptr. 2, 22).
Iată, te-ai făcut sănătos: de acum – să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva şi mai rău (In 5, 14), îi spune Domnul paraliticului vindecat. Si cu noi se poate întâmpla ceva foarte rău dacă nu ne vom îngriji de virtute după pocăinţă; atunci, harul lui Dumnezeu ne va părăsi, din pricina nepăsării noastre şi a neluării-aminte la sine. Pocăinţa şi împărtăşania ne deschid Cerul şi împărăţia cerurilor, pentru că, spune Domnul, cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică — rămâne în Mine, şi Eu în el (In 6, 54, 56).
Și atunci, cum să nu punem preţ pe darul primit — viaţa veşnică, rămânerea lui Hristos noi şi a noastră în El! Ni s-a deschis Cerul prin pocăinţă şi împărtăşanie, după cuvântul Scripturii: de acum veţi vedea cerurile deschise: ce minunată milostivire! Prin păcatele noastre a fost închis ca şi cu nişte zăvoare şi lacăte cât se poate de tari: să ne folosim, deci, de această milostivire dumnezeiască, atâta timp cât nu s-a închis încă în faţa noastră, căci numai Dumnezeu ştie dacă se va deschide pentru noi iarăşi după ce vom închide din nou prin păcatele săvârşite de bunăvoie. În faţa multora ea s-a închis pentru totdeauna. Fecioarele cele nebune băteau în porţile încuiate, zicând:
Doamne! Doamne! Deschide-ne nouă, dar s-a zis: Adevărat zic vouă, nu vă cunosc pe voi — iar nouă tuturor ni s-a zis: Privegheați, dar, că nu ştiţi ziua, nici ceasul în care Fiul Omului va veni (Mt. 25, 11-13). Amin.
(Sfântul Ioan De Kronștadt, Cuvinte la Postul Mare, Editura Sophia, București, 2013)