Cuvânt la Schimbarea la Față a Domnului

Prin păcatul săvârşit de protopărinţii noştri în grădina Edenului, un zid de despărţire, o prăpastie uriaşă s-a ivit între omenire şi dumnezeire. Din acest moment a apus soarele graţiei divine şi întuneric mare s-a revărsat peste întreg pământul. Noaptea aceasta a fost lungă şi grea pentru neamul omenesc, deoarece îl mistuia dorul fierbinte după fericirea paradisiacă. Şi ce n-a făcut omul pentru a-şi regăsi drumul spre Dumnezeu?! Altare, statui din piatră şi din bronz şi atâtea jertfe sângeroase au constituit tot atâtea suspine omeneşti pentru cucerirea paradisului nostalgic.

În sfârşit, după trecerea a mii de ani, acest dor al omenirii a înduioşat Cerul. Şi iată că la plinirea vremii, atunci când omenirea se găsea pe marginea prăpastiei, când apuneau ultimele pâlpâiri ale filozofiei păgâne, la această răspântie crucială a istoriei antice, apare Salvatorul, Răscumpărătorul! Fiul lui Dumnezeu îşi dezbracă maiestuoasa purpură divină şi coboară între oameni pentru a înfrăţi pe vecie Cerul cu pământul. Ivirea lui a marcat în istorie un început de epocă nouă, schimbând radical viaţa religioasă, morală şi socială a societăţii precreştine. El dărâmă din încheieturi împărăţia ce părea înfrăţită cu veşnicia cezarilor din Roma şi distruge panteonul nesfârşit al zeilor din piatră şi din bronz al lumii vechi. El orientează sufletul omenirii spre Cer, spre adevăratul Dumnezeu, Părintele luminilor, de unde ne vine toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit, în clasicul dialog cu femeia samariteancă, Hristos Domnul ne arată că fiinţa lui Dumnezeu nu este nici piatră, nici bronz, nici obiect sau fenomen din natură, ci de esenţă spirituală: „Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan IV, 24).

Hristos Mântuitorul aduce în lume o lumină nouă, lumina învăţăturii creştine  cea mai splendidă, cea mai curată, cea mai completă şi cea mai sublimă învăţătură metafizică şi etică. în centrul doctrinei creştine, în locul legii talionului – legislaţie precreştină ce degrada fiinţa umană -, Iisus aşază porunca iubirii, esenţa spiritualităţii creştine, ce înalţă, înnobilează, transfigurează şi eternizează viaţa umană. Lumina învăţăturii creştine a constituit pentru sufletele creştine o totală şi adâncă renaştere spirituală, un botez regenerator, purificând lumea creştină de păcatele trecutului, cea mai de seamă reformă spirituală şi socială în lume. Din iubire Hristos Domnul vine în lume şi prin iubire divinul învăţător dărâmă zidul despărţitor dintre naţiuni şi clasele sociale, unind omenirea într-un uriaş fluviu spiritual de viaţă nouă, fără discriminări naţionale şi sociale.

În cei trei ani de activitate mesianică, Hristos Mântuitorul săvârşeşte atâtea minuni  tot atâtea splendide confirmări ale dumnezeirii Sale. Cu toate aceste fapte minunate, cu toată sublima Sa învăţătură propovăduită, fariseii şi cărturarii căutau în permanenţă să-L discrediteze pe Hristos Mântuitorul. Acest lucru îl determină pe Iisus să accentueze: „Dacă nu credeţi în Mine, credeţi în lucrurile Mele” (Ioan X, 38) şi apoi: „De nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat nu ar avea ” (Ioan XV, 24). Iudeii aşteptau un mesia pământesc, un erou naţional politic, care punându-se în fruntea lor va răsturna dominaţia Romanilor, va efectua dezrobirea politică. în Grecia înfloreau numeroase şcoli filozofice care făceau cu neputinţă îndrumarea omului spre adevăratul Dumnezeu unic şi etern. în această configuraţie haotică, deprimantă, în acest context venea Iisus să regenereze omul.

Concepţia aceasta despre un mesia-erou, politic naţional o aveau până şi apostolii, ucenicii Domnului, care auzind despre patimile şi moartea Sa, se îndoiau dacă El este adevăratul Mesia. Apropiindu-se sublima dramă de pe Golgota, Iisus îi pregăteşte pe apostoli spre înţelegerea operei ce avea să se săvârşească prin moartea şi învierea Sa: „Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor preda păgânilor… şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia. Şi au venit la El Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Invăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la li ne… Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânnga Ta, întru slava Ta ”.

Pretenţia aceasta la gloria mesianică îl determină pe Iisus să riposteze… „Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu ? ” Iar ei I-au zis: „Putem” şi Iisus le-a zis: „Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea şi cu botezul cu care Mă botez vă veţi boteza. Dar a şedea de-a dreapta Mea, sau de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit… ” (Marcu X, 33-40). „împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”, a accentuat de atâtea ori Iisus. Pentru a le întări apostolilor credinţa în dumnezeirea Sa, în sublima operă de mântuire a neamului omenesc, Hristos Domnul a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, pe care tradiţia bisericească îl identifică cu Muntele Taborului. „Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El. Şi, răspunzând Petru, a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una. Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nori zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L” (Matei XVII, 2-5). Este acelaşi sublim mesaj divin adresat de Dumnezeu-Tatăl şi la botezul Domnului.

„Şi, auzind ucenicii, au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte” (Matei XVII, 6). Trupul divinului învăţător se transfigurează în lumina inefabilă a dumnezeirii. Sfinţii Părinţi ai Bisericii ţin să reliefeze patetic şi impresionant că în lumina taborică ce L-a învăluit pe Hristos Mântuitorul S-a revelat însăşi dumnezeirea. Sfântul Ioan Gură de Aur – una dintre figurile cele mai reprezentative ale Bisericii noastre creştine, cel mai strălucit predicator al creştinismului, care prin cuvântul său înaripat a răscolit sufletele până în cele mai tainice profunzimi, determinând auditoriul să-L cunoască, să-L iubească şi să-L urmeze pe Hristos Domnul – se pronunţă hotărât: „Domnul s-a arătat mai strălucitor ca soarele, dumnezeirea arătându-Şi razele ei”. Sfântul Maxim Mărturisitorul a numit Schimbarea la Faţă „simbol al dumnezeirii”, în sensul că prin ea se împărtăşea dumnezeirea „pe măsura” ucenicilor prezenţi şi că ea trimitea la ceva şi mai înalt decât ea, adică la fiinţa dumnezeiască. în această lumină, văzându-L fruntaşii apostolilor pe Domnul schimbat la faţă, „s-au mutat din trup în duh mai înainte de a sfârşi viaţa în trup” (A se vedea Filocalia, voi. 7, traducere, introducere şi note de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, p. 292, subsidiar nota 404 şi p. 293).

La Schimbarea la Faţă, neputând privi slava luminii Fiului lui Dumnezeu, „ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte”. Cu câtă strălucire va apărea Iisus la sfârşitul lumii, când va veni pe norii cerului, în deplina Sa măreţie divină, ca să judece lumea!

Condacul praznicului ne zugrăveşte în chip strălucit scopul acestei sărbători împărăteşti:

„În munte Te-ai schimbat la faţă, şi pe cât au cuprins învăţăceii Tăi mărirea Ta, Hristoase Dumnezeule, au văzut că, dacă Te vor vedea răstignit, să cunoască patima Ta cea de bună voie şi lumii să binevestească că Tu eşti cu adevărat raza Tatălui. ”

Din slova pericopei evanghelice se desprind trei învăţături fundamentale:

1). Dumnezeirea Mântuitorului Hristos, confirmată de mărturisirea lui Dumnezeu-Tatăl: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L” (Matei XVII, 5).

2). Lumina Taborului ne descoperă în chip strălucit nemurirea sufletului, perspectiva veşniciei. In lumina inefabilă a Dumnezeirii, când trupul lui Iisus se transfigurează, „Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El” (Matei XVII, 3), rechemaţi din veşnicie, stând de faţă cu Hristos Domnul.

3). Schimbarea la Faţă a Mântuitorului Hristos, pe care o prăznuim astăzi, îi umple de o deosebită bucurie sufletească pe Sfinţii Apostoli, în ale căror suflete, deşi coborâţi de pe Tabor, lumina Dumnezeiască taborică continuă a sclipi, risipind îndoielile, consolidând credinţa lor în dumnezeirea lui Iisus şi pregătindu-i pentru apostolatul creştin.

Schimbarea la Faţă a Mântuitorului pe Muntele Taborului să constituie pentru fiecare creştin o îndatorire de seamă de a-şi regăsi echilibrul sufletesc, moment de renaştere internă spirituală, de desăvârşire morală, de îndumnezeire a fiinţei umane, trăind în permanenţă sub faldurile de lumină ale cerului, în duhul transfigurator al doctrinei creştine – cea mai înaltă, cea mai sublimă şi superioară învăţătură metafizică şi etică. Potrivit învăţăturii creştine, menirea credinciosului în lume constă în preamărirea lui Dumnezeu, mântuirea sufletului, dobândirea fericirii pe pământ şi cucerirea paradisului nostalgic. Hristos Mântuitorul a coborât pe pământ pentru restaurarea omului lăuntric, pentru a ne ridica la ceruri spre culmile altitudinii etice. Prin sublima Sa învăţătură, Iisus ne-a arătat calea pe care trebuie să mergem pentru a dobândi desăvârşirea creştină, pentru a ajunge la omul desăvârşit al plenitudinii lui Hristos. Procesul desăvârşirii noastre în viaţa duhovnicească trece prin mai multe trepte: purificarea, iluminarea şi unirea deplină cu Dumnezeu sau desăvârşirea. Hristos Mântuitorul reprezintă pentru noi, credincioşii, modelul ideal al omenirii transfigurate, îndumnezeite, iar unirea cu El constituie ţinta ultimă de perfecţiune spirituală în limitele vieţii duhovniceşti. Iisus este idealul viu al desăvârşirii, sub lumina căruia trebuie să ne călăuzim paşii.

Hristos fiind calea spre desăvârşire, cuvine-se să-I slujim, făcând din inima noastră un altar aprins de flăcările iubirii divine şi ale dragostei faţă de oameni. Sfântul Ioan Gură de Aur foloseşte comparaţia paulină cu alergătorul din arenă, în lupta pentru dobândirea desăvârşirii creştine. „Ca şi acesta, şi râvnitorul spre perfecţiunea spirituală trebuie să-şi angajeze toate forţele în luptă perseverentă, privind mereu înainte spre ţintă. Alergătorul nu se opreşte niciodată… Departe de a-şi micşora efortul când este aproape de ţintă, mai ales atunci îşi intensifică alergarea” (Omilia la Evrei 7, 3). Credinciosul adevărat trebuie să fie cristalul pur şi neîntinat care să reflecte lumina lui Hristos în lume. Să fie cu drept cuvânt expresia bunătăţii, a iubirii, a păcii, a dreptăţii şi a sfinţeniei, neuitând o singură clipă că, deşi trăieşte în veac, clădeşte pentru veşnicie.

Pr. dr. Victor Vlăduceanu (Glasul Bisericii, nr. 7-9, 1984).