Comuniunea de iubire – temelia vieţii adevărate. Duminica a 15-a după Rusalii „Porunca cea mai mare din Lege“

Cuvântul lui Dumnezeu Cel întrupat, lumina şi viaţa, opuse întunericului şi morţii

[…] Cuvântul şi lumina au în­tre ele şi comunică viaţa, în­tru­cât Cuvântul şi Lumina au în­tre ele iubirea şi bunătatea. Cu­vân­tul, ca Fiul lui Dumnezeu, iu­beş­te pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt, iar ca atare, poate arăta iubirea şi bunătatea către oameni. Iu­bi­rea şi bunăta­tea unui om se re­flec­­tă pe faţa lui ca lumină, pentru că e deschis celorlalţi, pentru că se dăruieşte lor. Bu­nătatea e (pre­zentă) şi la voinţa persoanei de a se dărui, ca şi lu­mina. De a­­ce­ea, cel ce-şi trăieşte firea a­de­­vă­rată e fe­ricit el însuşi, dân­du-se (devenind) şi ca lumină, ca sens altora. Dacă iubirea şi bu­nă­tatea iradiază din om ca lumi­nă, cu atât mai mult iradiază din Fiul şi Cuvântul lui Dum­nezeu cel întrupat, devenit Cu­vân­tul comunicat, revelator, lu­mi­­nător şi iubitor, în mod accesi­bil, oamenilor. Iubirea Lui, vă­zu­tă ca Lumină şi pe faţa tru­peas­că a Lui, arată că materia poa­te deveni mediu comu­nicabil al stării spirituale, poate fi tran­sfi­gurată de spirit. Între materie şi spirit nu se menţine o opoziţie sau o despărţire de nedepăşit. Da­că lumina (spirituală) este e­xis­­tenţă comunicativă prin sine, iar această comunicare o face din iubire şi bunătate, însăşi e­xis­­tenţa con­ştientă are în ea bu­nă­tatea comunicativă ca lumi­nă, sau ca o pornire luminoasă pro­dusă şi susţinută de iu­bire. Iar Dionisie Areopagitul spune des­pre Dumnezeu că, prin infi­ni­tate, e într-o posibilitate conti­nuă a revărsării vieţii Sale, deşi a­ceasta o poate activa în afară nu­mai prin voinţă. Cel unit cu Dum­nezeu se co­munică şi el şi, deci, luminează din iubire, dă­ru­ieş­te celui căruia se comunică, via­ţă din viaţa sa.Egoistul însă nu comunică nimic din sine altu­ia, de aceea nu e nici lumină, nici viaţă pentru altul. El este o e­xis­tenţă încremenită în sine, lip­sită de mişcare, o exis­tenţă „moar­tă“. Ca atare, nu comunică viaţă altora, şi-i lasă, de a­ce­ea, în ceea ce au ei înşişi, ceea ce se întâmplă şi lor, dacă se în­chid în ei înşişi, neprimind nici de la alţii nimic. Iar această în­chi­dere, nemişcată în sine în­săşi, este contrară firii omului şi chiar înge­rului creat. Ei se pot opri din comunicarea vieţii, nor­ma­lă firii lor, şi se pot închide în ei prin dorinţa amă­gitoare de a se afirma numai pe ei, spre a de­păşi măr­ginirea lor, în ceea ce nu poate face Dumnezeu, care nu e mărginit, ci nemărginitul prin fire, şi nu are trebuinţa de a spo­ri în Sine, pe care socoteşte că o poate satisface prin afirma­rea ei de sine, în exclusivitate.

De aceea, viaţa în deplinătate şi fără sfârşit nu poate veni celor cre­ate decât de la Dumnezeu cel in­finit în viaţă. Deci, după întru­pa­­rea Fiului Lui, vine de la Iisus Hris­tos, prin cuvântul, faptele şi ori­ce dăru­ire şi comunicare a Lui. Şi tocmai prin faptul că dă via­ţă deplină lumii, îi dă ei şi lu­mi­­na sau viceversa. Lumina a­de­­vărată e viaţă, viaţa a­de­vă­ra­tă e lumină. De unde nu e viaţă, nu vine nici lumina, sau de unde nu vine lumină, se arată ca fiind în­tuneric şi moarte. Aceasta o spu­ne Iisus când declară că cel ce urmea­ză Lui va vedea lumina vie­ţii, precum cel ce nu ur­mează Lui rămâne în întunericul lipsei de viaţă.

Întunericul nu e numai lipsa de lumină, deci şi ca sens, ci şi lip­­sa de viaţă în fericire sau în pli­­nătate. Căci existenţa făp­tu­ri­lor în „moarte“, aflate în izola­rea chinuitoare extremă, e cea mai mare lipsă de sens. Pentru ce trăiesc, dacă nu am bucuria vie­ţii în comuniune cu alţii? Pen­tru ce trăiesc, dacă trăiesc numai pentru mine, fără să pot spori în viaţă, fără să mă mişc spre cineva şi fără ca altul să se miş­te spre mi­ne? Putinţa de a dori să trăiască cineva, chiar şi în ex­tremul chin al izolării şi mo­notoniei totale, proprie dia­vo­lu­lui, dorinţa pe care Sfântul Ioan Damaschin o numeşte, to­tuşi, un rest de bine, vine din fap­tul că Dum­nezeu, care a dat e­xistenţa, o menţine chiar în a­ceas­­tă sărăcie extremă, într-o moar­te conştientă; şi ea are lega­tă de ea, în făpturile conştiente, vo­inţa de a rămâ­ne în ea sau voirea ei.

Am spus că lumina vieţii e u­na cu bunătatea, deci cu comu­ni­­carea. Aceasta înseamnă că spo­rirea în viaţă nu o are numai cel ce o primeşte de la altul, ci şi cel ce o dă. Aceasta se explică din faptul că el pri­meşte bu­nă­ta­tea, cea una cu viaţa, de la Dum­nezeu, primind lumina Lui. Chiar pornirea de a da din bu­nă­ta­te e o pornire de la Dumnezeu cel bun şi infinit în viaţa.

[…] Hristos afirmă legătura în­tre lumină şi viaţă, dar şi cea o­pusă, între întuneric şi lipsa vie­ţii, deci moar­tea. Iar în ulti­ma rămâne omul, când nu ur­mea­ză lui Hristos, sau nu are în si­ne ca lumină pe Hristos. Spu­nând deci, indirect, că acel om nu are lumina vieţii, Hristos a­ra­tă că viaţa este lumină, iar a­ceas­tă lumină este El. De aceea, cel ce nu urmează lui Hristos, nu are lumina, deci viaţa, ci ră­mâ­ne în întuneric sau în moar­te. Nu e vorba de un întuneric ca­re acoperă via­ţa, cum acoperă noap­tea, în mod temporal, lumi­na zilei, ci de un întuneric care lip­seşte viaţa de un sens, şi, prin a­ceasta, de conţinutul ei esen­ţi­al. Dacă nu mai e trăit în ea Hris­tos, sau dacă nu Se mai face stră­veziu în ea Hristos, dacă nu mai vedem ca ţintă a ei, sau a vie­ţii noastre în lume, pe Hris­tos, nu mai ştim pentru ce trăim. Căci, fără Hristos, ca Cel ce ne a­sigură viaţa veşnică, dacă nu mai vedem viaţa din lume ca o ca­le ce ne duce spre veşnicia în Hris­tos şi nici ca un me­diu prin ca­re trăim o legătură actuală cu Hris­tos, în care viaţa noastră se a­dânceşte şi din care se hră­neş­te cu un conţinut mai presus de cel tre­cător, totul devi­ne mono­ton şi tre­cător şi, deci, trăit ca o moar­te.

Lumea nu e anulată prin lip­sa lui Hristos din ea, nici viaţa din ea, dar devine „moartă“. Lu­mea şi viaţa din ea rămân ca un me­diu posibil pentru a face pe Hris­tos străveziu; şi prin ele se poa­te comunica omu­lui, care cre­de în El, „Lumina lumii“, sens al lu­mii; ele rămân cale posibilă spre unirea deplină cu El. Pen­tru acel om, Hristos devine lumi­nă a lumii şi a vieţii, descoperind va­loarea reală a lumii şi a vieţii în ea, dar numai pentru că Hris­tos aduce lumii şi vieţii omului în ea o valoare pe care nici lu­mea, nici omul nu o au în ele în­seşi, ci sunt doar capabile să o pri­­mească. Pentru omul care cre­de în Hristos, lumea şi viaţa o­mului nu mai rămân în în­tu­ne­ric. Pentru acel om, Hristos a­lun­gă întunericul din ea, adică din viaţa omului în ea, sau face ca viaţa omului în lume să fie o pre­gătire pentru viaţa veşnică în El, pregătire aju­tată de Hris­tos însuşi. Pentru că, în afară de lu­me, nu mai există nimic, fără Hris­tos e o lume a întunericu­lui şi a morţii. Deci dacă lumea, în ca­re nu e văzut Hristos, apare în­tunecată, fără sens, când Hris­tos e văzut în ea, aşa cum e nor­mal, arată că e capabilă să fie cunoscut Hristos prin ea, ca Hris­tos să devină lu­mina ei. Ea a fost făcută capabilă de a se fa­ce Hristos cunoscut prin ea de Cu­vântul lui Dumnezeu prin cre­­a­ţie. Cuvântul lui Dumnezeu ca­re a creat-o o ţine mai departe cu puterea Lui în existenţă, dar fă­ră o comu­nicare vie cu El, ea e, în cazul acesta, şi „moarte“.

Şi dacă într-o lume în care nu aş avea împreună cu mine şi alţi oa­meni conştienţi, nu aş putea trăi pentru a-i ajuta pe alţii, ca să mă bucur de alţii şi alţii de mi­ne sau ca, ajutat de alţii, să în­ţeleg ceva din ea, sau să fiu iubit în mod conştient de ei, cu a­tât mai mult dacă n-aş cunoaşte pe Hristos, n-aş putea avea o via­ţă deplină, sau o lumină care să mă facă să înţeleg rostul ei, ne­arătându-mi cineva că prin ea mă pot pre­găti pentru o viaţă veş­nică în El.

Dumnezeu a creat lumea prin Fiul Său din nimic, ca să o um­ple prin om de fericirea relaţiei cu El, să o înveşnicească, îndum­ne­­zeind-o. Dacă un om refuză a­cest rost ce i l-a dat Fiul lui Dum­nezeu şi i-l uşurea­ză, fă­cân­du-Se şi El om, pentru el lumea ră­mâne fără sens. Dacă lumea ar fi din esenţă divină, sau ulti­ma realitate, cu mizeriile şi cu moar­tea ei, în baza unei legi in­trin­­sece care-l stăpâneşte, el nu s-ar putea ridica din această e­xis­­tenţă fără sens (îndreptată) spre moarte. Numai dacă Dum­nezeu este un Dumnezeu perso­nal al iubirii, de o fiinţă deo­se­bi­tă de a lumii – deci nemărginită – şi l-a făcut pe om ca pe cel care, prin iubirea lui, de asemenea vo­i­­tă, deci liberă, să se unească cu El şi să se folosească şi de lumea fă­cută la nivelul lui, spre a­ceas­ta, poate fi şi omul şi lumea scă­pa­tă de mizeri­ile care îi vin şi ei şi lui, prin refuzul unirii cu Dum­nezeu. Putinţa ce a dat-o Dum­nezeu lumii de a ve­dea o­mul, prin ea, pe Dumnezeu în­tru­pat în viaţa veş­nică, nu se re­a­­li­zează când omul nu vede pe Dum­nezeu şi aici prin ea. El ră­mâ­ne atunci în moarte, dar to­tuşi dezvoltă o gândire „şti­in­ţi­fi­că“ ce îl poate amăgi ca (fiind) o falsă lumină.

Şi pe Dumnezeu, Care dă o­mu­lui asigurarea vieţii veşnice, îl vede cel mai uşor prin Hristos. Căci Hristos este nu o lumină măr­ginită, ci lumina prin exce­len­ţă, dar venită ca binele vieţii veş­nice în lume, prin faptul că e a­tât Dumnezeu, care ne asigură via­ţa veş­nică, cât şi om, care a bi­ruit moartea umanităţii Sale şi biruieşte prin aceasta şi moar­tea noastră, a tuturor oameni­lor. El este lumina lumii, pentru că a venit în lume ca Unul ce nu fa­ce parte exclusiv din ea, ci a ve­nit de deasupra ei, aducând în ea puterea care ne ajută să scă­păm de moartea spre care lumea ne duce. El nu face parte numai din lume, ca ceilalţi oameni, căci în acest caz ar umbla şi El în în­tu­nericul ei. El este Dum­nezeu ca­re vine în lume, dar vi­ne în ea ca om şi, chiar ca atare, El nu e ră­pus de mizeriile şi de moar­tea ei, ci le suportă cu vo­ia, biru­in­du-le.

Fără Hristos, lumea n-ar fi pen­­tru om decât cea care-i adu­ce pu­ţine plăceri tre­că­toare, ur­ma­­te de greu­tăţi, de boli greu de su­­po­r­tat şi, la urmă, moartea to­­ta­lă. Hristos e Dumnezeu, ca­re vi­ne în lume ca om, ră­mâ­nând şi Dum­nezeu şi, ca atare, nu pof­teş­te plăce­rile trecătoare, dar su­portă greutăţile ei (foa­mea, o­bo­seala etc.) şi moartea, ca să trea­că prin ele El în­suşi ca om şi să ne treacă şi pe noi la via­ţa veşnică.

Fără Hristos, ca Dumnezeu ve­nit ca om în lume, dar ră­mâ­nând şi Dumnezeu, lumea este în­t­uneric, pentru că nu ne-ar pre­găti pentru viaţa veşnică, pli­nă de bucuria veşniciei comu­ni­u­­nii cu El, ci moartea, sau totala în­gustime, în veşnica monotonie şi în nesfârşitul chin. Căci (lu­mea) e făcută din nimic, nu din fi­inţa lui Dumnezeu. De aceea, nu­mai în legătură cu El se um­ple de lumină, se face străvezie pen­tru adâncirea noastră ne­sfâr­­şită în cunoaşterea Lui şi pen­tru comuniunea cu El şi, de a­ce­ea, şi pentru comuniunea în­tre noi. Nu­mai de (dacă) ni se fa­ce transparent Dumnezeu cel în­tru­pat, prin lucruri şi prin semeni, descoperindu-ni-se prin a­ceas­ta lucrurile ca stăpânite de El, iar oamenii putându-se scu­fun­­da în înţelegerea şi în sim­ţi­rea lui Dumnezeu, lucrurile ne a­jută să înaintăm tot mai mult în infinitatea lui Dumnezeu, iar oa­menii (să înaintăm) în iubirea Lui; numai aşa toate se umplu de lumina Lui. Prin iubire şi co­m­u­nicare cu El, Hristos ni S-a fă­cut atât cale spre El, cât şi ţin­tă. Ni S-a făcut cale şi ţintă ca om apropiat şi adevărat, dar şi ca Dumnezeu care ne dă puterea să înaintăm spre El, deşi suntem numai oameni. Căci ni Se dă, nu numai ca model de om, ci ne şi atrage spre unirea cu Sine ca Dumnezeu şi ne îndumne­ze­ieş­te, sau ne umple de puterile dum­nezeieşti în acest scop.

Ni S-a făcut ca om, rămas ca Dum­nezeu, cale şi ţintă, nu numai prin cuvintele omeneşti, dar pli­ne de învăţătura dreaptă şi de în­demnuri dumnezeieşti, ci şi prin modelul de om ce ni l-a dat şi prin puterea de a-i urma ca mo­del. Ni S-a făcut astfel de mo­del, iu­bind pe oameni. El ne-a des­coperit, prin aceasta, va­loa­rea oamenilor şi ne-a dat pu­terea, nouă şi semeni­lor noştri, să-i urmăm pilda vieţuirii în El ca Dumnezeu făcut om. Prin toa­te acestea a luminat valoarea şi ne-a întărit capacitatea pe ca­re suntem chemaţi să o actua­li­zăm în El.

Propriu-zis, faptul de a nu cre­de cineva în Hristos ca Fiul lui Dumnezeu cel întrupat şi ve­nit în lume, nu înseamnă că lu­mea s-a golit obiectiv de Hristos, sau că Hristos încetează de a fi pre­zent în ea, ci că acela nu mai ve­de pe Hristos în ea, ca lumină, pen­­tru că ochii lui spirituali au or­bit. Şi, de aceea, nu mai vede nici valoarea oamenilor ca făp­turi vrednice de iubit şi iubi­toa­re, deşi ei au acea valoare. A­ceas­ta nu înseamnă că lumea nu mai e mediu prin care oa­me­nii ar putea să se ajute din iubire imi­tând pe Hris­tos ca mo­del. Astfel, lipsa de credinţă în Hris­tos şi de cunoaştere a Lui ca lu­mină se vede şi în lipsa de iu­bi­­re a omului faţă de semenii săi, precum cunoaşterea lui Hris­tos ca cel ce pune în lumină va­­loarea oamenilor şi dă putere spre iubirea lor, se vede şi în iu­bi­rea unuia faţă de altul. Dacă în­suşi Fiul lui Dumnezeu S-a fă­cut om, ca să ne iubească, cum nu trebuie să iubim şi noi pe oameni şi să nu vedem, în iubirea lor lucră­toare, iubirea lui Hris­tos? Aceasta o spune Apostolul Ioan într-una din Epistolele sa­le, explicând cuvintele lui Hris­tos din Evan­ghe­lia Sa: „Cine iu­beş­te pe fratele său, rămâne în lu­mină. Iar cel ce urăşte pe fra­te­le său, umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că în­tunericul a orbit ochii lui“ (I In. 2, 10-11). Aceasta o spusese în­suşi Iisus: „Cel ce umblă în întu­ne­ric, nu ştie unde merge“ (In. 12, 35).

În aceste cuvinte se preci­zea­ză întunericul necunoaşterii de că­tre om a lui Hristos şi ca o ne­cu­­noaşte­re de către om a unei ţin­te a vieţii lui. Hristos, ca Dum­nezeu făcut om, e model ca om, iar, înviat ca atare din morţi la viaţa veşnică, ne-a arătat şi că a­vem în El o ţintă a vieţii pă­mân­teşti, când o trăim după mo­de­lul Lui şi când o dăruim ca jert­fă lui Dumnezeu pentru semeni. Atunci ajungem la înviere, la viaţa veşnică întru fericire.

Întrucât din cele anterioare am văzut că Hristos se afirmă pe Sine, ca Cel ce e Calea şi ca A­de­­vărul, să vedem ce înseamnă şi aceasta. Dar înainte de aceas­ta, să vedem cum ni S-a făcut Fiul lui Dumnezeu lu­mină, prin în­săşi întruparea Sa, arătân­du-ni-Se, pe de o parte, pildă de sme­­renie, iar, pe de alta, eviden­ţi­ind valoarea dată omului prin cre­aţie şi cum, prin naşterea din Fe­c­ioara, ni S-a făcut iarăşi lu­mi­nă, arătându-ne, pe de o par­te, că e Dumnezeu făcut om şi, ca atare, nu suportă crucea pentru vina Sa, pe de alta că uma­ni­ta­t­ea Sa nu e închisă fatal prin le­gea naşterii obiş­nuite în ordinea lumii acesteia.

Fiul lui Dumnezeu S-a arătat în lume ca pildă de smerenie, din iubire şi ca dovadă a valorii acordată omului, deşi acesta a fost creat din nimic

Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se om, a dat oameni­lor cea mai ma­re pildă de smerenie din iubi­re, arătând că iubirea e atenţie (a­cordată altuia) la altul, până la uitarea de­plină a importanţei pro­prii. Dar caracterul parado­xal al iubirii l-a evidenţiat în fap­tul că tocmai în uitarea cuiva de sine, din preţuire a altuia, se a­rată mărimea spirituală a lui. Fiul lui Dumnezeu, Care e viaţa şi puterea nemărginită, arată ce­l­ui creat prin El însuşi din ni­mic atâta iubire, că se coboară la nivelul lui, ba merge chiar pâ­nă la moarte pentru el, iar, prin a­ceas­ta, dă o valoare ne­mă­su­ra­tă celui creat prin El din ni­mic, a­rătând chiar prin aceasta că El poa­te investi, din iubirea Lui, chiar pe cel ce n-are nimic de la si­ne, cu importanţă, de a-l ridica la nivelul Său. Dă omului o im­por­tanţă egală cu a Sa, fără ca a­ceasta să-i fie im­pusă de fiinţa o­mului, sau de vreo substanţă din care ar fi trebuit să-l produ­că.Aceasta e iubirea supremă: să nu fie impusă cuiva de nimic. În aceasta se arată însă şi va­loa­­rea dată omului de Dum­nezeu prin cre­aţie; deşi l-a făcut din nimic, l-a făcut în aşa fel că ve­de în el o făptură demnă de a o trata ca pe un egal. Mărimea a­totputerniciei lui Dumnezeu se a­rată, în primul rând, în faptul că poate crea existenţe din ni­mic. Dacă n-ar putea crea exis­ten­­ţe din nimic, n-ar fi Dum­nezeu, căci n-ar fi atotputernic. Dar Dumnezeu îşi arată atotpu­ter­nicia sau însuşirea atotpu­ter­ni­­ciei nu numai în faptul că a­du­ce la existenţă ceva din nimic, ci şi că dă unor făpturi create din ni­mic atâta valoare, încât să le facă partenere în iubire cu El, dar nu din necesitate, ci din voia Lui. Nici o esenţă panteistă, su­pu­să unor legi emanaţioniste, sau evoluţiei, nu are asemenea pu­­tere. S-ar putea obiecta că Dum­nezeu iu­beşte în creatura Sa ceva ce a dat El, ceva ce vine de la El, deci ceva al Său. Dar făp­tura conştientă creată nu are e­xistenţa prin El, fără voia Lui, deci ca o nece­sitate, ci prin voia Lui, deci nu are în sine, ca ne­ce­si­­tate virtuală, pe Cel ce-I place să-l iubească. Fiului şi Cuvân­tu­lui lui Dumnezeu îi place să iu­beas­că pe om pentru că l-a făcut ex­clusiv cu voia Lui (deci din ni­mic) vrednic de iubire. Deci lui Dum­nezeu nu-I pla­ce să iubeas­că ceva ce-şi primeşte existenţa ex­clusiv din voia Lui liberă. Vrea să le facă parte unor alte e­xis­­tenţe de iubirea Lui pentru ele, nu pentru El. Dar îşi face to­tuşi, din voinţa de a le face fe­ri­ci­te prin iubirea Lui, şi o plăcere a Lui, o bucurie a Lui. Îi place să le iubească, pentru că le-a făcut ca să se bucure de iubi­rea Lui. De aceea îi place să simtă şi ele bu­curia şi, deci, trebuinţa de a-L iu­bi pentru fericirea lor. Când S-a hotărât să creeze existenţe con­ştiente, deosebite de Sine, Dum­nezeu S-a hotărât să le cre­e­ze şi dornice de a tinde spre ne­măr­ginire, pentru că tot ce exis­tă nemărginit şi creat de El, Cel ne­mărginit, tinde numai să creas­că în existenţă. Dar e mare tai­nă că existenţe­le create de El pot, prin libertatea lor, şi să nu tin­dă spre El, ci să-şi închipuie că pot spori într-o nemărgi­nire a fi­inţei lor proprii. Iar Dumnezeu, vo­indu-le li­ber, dar şi pe ele li­be­re, a hotărât să le creeze, contând şi pe această eventualitate.

Mai concret vorbind, Fiul lui Dum­nezeu l-a creat pe om în sta­re să se poată bucura în mod con­ştient de iubirea şi viaţa Lui dum­nezeiască nemărginită şi să răs­pundă iubirii Lui cu iubirea sa liberă; a făcut fi­rea omenea­s­că capabilă ca Persoana Lui să poa­tă ma­nifesta prin ea iubirea Lui faţă de Tatăl şi faţă de oa­meni. A făcut-o cu voinţa ce aspi­ră să exprime, prin limbajul ei con­ştient, iubirea Lui faţă de oameni şi să săvârşească prin firea o­menească actele de iubire, pâ­nă la jertfă faţă de Dumnezeu şi fa­ţă de oameni. A fă­cut omenescul în stare să simtă iubirea Fiu­lui lui Dum­nezeu faţă de Dum­nezeu Tatăl şi faţă de oameni în for­­ma omenească. În toate acestea se arată că a făcut-o după chi­pul Lui. În toate se lumi­nea­ză că omul este făcut pentru le­gă­tura strânsă cu Dumnezeu, cu ca­pa­citatea Lui de a fi îndumnezeit după har, pentru ori­zon­tul supralumesc, deşi este unit cu lumea.

Prin întrupare, Fiul lui Dum­nezeu S-a arătat ca lu­mină de­pli­nă omului, arătându-l capabil să fie făcut fiu al lui Dumnezeu şi frate al său, ca Fiul lui Dum­nezeu, şi în stare să se înalţe, prin Duhul Sfânt al Fiu­lui, la via­ţa neînchisă în lumea aceas­ta. L-a arătat fă­cut pentru o vie­ţu­ire de comuniune cu Sfânta Tre­ime, pentru o vieţuire de inti­mi­tate cu Sfânta Treime, pentru o fericire veşnică în această co­mu­niune. Creaţia, în general, s-a a­rătat prin întruparea Fiului fă­cu­tă pentru o unitate a ei în Dum­nezeu, pentru o viaţă comună cu viaţa nemărginită a lui Dumnezeu.

Însăşi partea materială a cre­­a­ţiei este ridicată la um­ple­rea ei de spiritualitatea divină prin o­mul care constă din suflet con­­şti­ent şi trup. Dacă sufletul pre­­fa­ce materia în trup şi face din trup un mediu al lu­crărilor Sa­le, în mare parte conştiente, şi poa­te cu­prinde, în vederea Sa con­­ş­ti­­entă, o uriaşă parte din lu­mea ma­terială, iar, prin su­fle­­tul con­şti­ent, omul cheamă pu­­terile dum­nezeieşti să lucre­ze prin el a­su­pra materiei, prin su­flet poa­te lucra şi Dumnezeu, ca Spirit su­prem asupra trupului şi asu­pra universului material, pe lân­gă faptul că El a creat acest uni­vers şi-l susţine. Pla­nul material al existenţei nu e despărţit de Dum­nezeu şi de lucrarea Lui.

*Dumitru Stăniloae, Iisus Hris­tos, lumina lumii şi îndum­ne­­zeitorul omului, cap. 5 şi 6, E­di­tura Anastasia, 1993, pp. 45-58. (Titlul şi sublinierile din text a­parţin redacţiei “Ziarului Lumina”).

(Cuvânt teologic preluat de pe www.ziarullumina.ro şi publicat în cotidianul “Ziarul Lumina” din data de 28 noiembrie 2013)

Добавить комментарий

Ваш e-mail не будет опубликован. Обязательные поля помечены *