Cincizecimea sau Pogorârea Sfântului Duh în chip de limbi de foc peste Sfinții Ucenici – întemeierea Bisericii Creștine

Când Cel Unul Născut S-a născut în Sânurile Părintești pe care nu le-a părăsit prin Întruparea Sa, a adus rodul dumnezeieștii iconomii, împrietenirea noastră cu El și a pregătit acolo loc pentru noi. Trebuia însă ca după ce Acela S-a înălțat de la noi, un altul egal în slavă și în cinste să continue binefacerea, încât să nu uităm și să revenim de la prietenie la dușmănie. Pentru că neamul omenesc are o tendință pentru această întoarcere.

În același timp, deoarece oamenii L-au cunoscut pe Fiul, Care S-a născut mai înainte de timp, trebuiau să-L cunoască și pe Duhul Său dintru început, încât în acest fel să fie cinstit corect Dumnezeu Cel Unul în Treimea Persoanelor, urmând să fie cinstită de noi întreaga dumnezeire începătoare de viață.

Fiul a fost trimis pentru mântuirea făpturii, nu ca fiind mai prejos decât Tatăl, ci pentru ca planul iconomiei era să ne facă împreună moștenitori ai veșnicelor bunătăți. Duhul Sfânt este trimis nu ca fiind mai prejos decât Fiul, ci ca Mângâietor, ca împreună lucrător cu Fiul, pentru înfierea noastră.

Cincizecimea constituie extinderea comuniunii trinitare în viaţa Bisericii, datorită operei de răscumpărare înfăptuite de Mântuitorul Iisus Hristos, pentru ca cei credincioşi să se înalţe şi să participe la viaţa de comuniune veşnică a Sfintei Treimi. Modelul unităţii creştine manifestat prin Biserică nu este de provenienţă omenească, ci îşi are originea în viaţa de comuniune mai presus de fire a Sfintei Treimi.

Duhul Sfânt coboară peste fiecare Apostol în parte şi peste toţi împreună pentru a scoate în evidenţă modelul comuniunii trinitare, care ţine împreună diversitatea persoanelor cu unitatea naturii, în lumina unei ontologii a iubirii, cu caracter relaţional. Acest model ne-a fost descoperit de însuşi Mântuitorul, Care se roagă Tatălui ceresc, în ajunul pătimirii Sale, cu memorabilele cuvinte: „Precum Tu, Părinte, în Mine şi Eu în Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una (prin Duhul Sfânt), ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” (Ioan 17, 20-21). Biserica universală întemeiată de Hristos şi-a păstrat unitatea atâta vreme cât a rămas credincioasă modelului trinitar din viaţa ei.

Din nefericire, după cum este cunoscut, începând cu cel de al doilea mileniu, Biserica apuseană s-a separat de Biserica răsăriteană, adoptând un model de unitate în care influenţa romană se împleteşte cu cea creştină, pentru a da prioritate unităţii faţă de diversitate. Accentul pus pe unitate în detrimentul diversităţii i-a determinat pe Reformatori, la începutul secolului al XVI-lea, să adopte un model de unitate a Bisericii care dă prioritate diversităţii faţă de unitate. Ambele modele însă fac abstracţie de structura supremei iubirii pe care o reprezintă Sfânta Treime, unde unitatea şi diversitatea apar ca două aripi ale comuniunii trinitare cu caracter ontologic, care se reflectă în viaţa Bisericii începând de la Cincizecime. Acest model a stat la baza unităţii creştine din primul mileniu şi tot el va constitui şi baza unităţii viitoare a Bisericii lui Hristos.

Dacă invocăm în favoarea unităţii creştine cuvintele Mântuitorului: „ca toţi să fie una”, trebuie să invocăm în acelaşi timp şi modelul unităţii Bisericii, care îşi are temeiul în viaţa de comuniune mai presus de fire a Sfintei Treimi. Căci numai în lumina şi cu puterea comuniunii Sfintei Treimi, cu caracter ontologic, Biserica lui Hristos va fi capabilă să depăşească modelele reductive, care sunt tot atâtea obstacole în calea ecumenismului, şi să păşească pe calea care duce către unitatea Bisericii spre care ne cheamă Mântuitorul Hristos. Începând de la Cincizecime, structura Bisericii este structură de comuniune după chipul Sfintei Treimi, ca structură a iubirii supreme.

Este important de subliniat că Mântuitorul vorbeşte despre întemeierea Bisericii, în convorbirea Sa cu Petru, ca despre un eveniment care va avea loc în viitor. Aceasta, fiindcă întemeierea istorică a Bisericii avea să aibă loc numai în ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt avea să Se coboare peste Apostoli sub chipul văzut al limbilor de foc. Biserica nu se întemeiază mai întâi în chip văzut, înainte de Cincizecime, de către Hristos, şi apoi, în chip nevăzut, la Cincizecime, de către Duhul Sfânt, pentru ca Biserica văzută să devină dependentă de slujitorii lui Hristos, care ţin locul Său pe pământ sau interpretează Scriptura în mod individualist.

Biserica se întemeiază la Cincizecime, fiindcă nu există două Biserici, Biserică văzută şi Biserică nevăzută, ci una singură, cu cele două aspecte ale ei, văzut şi nevăzut. Biserica constituie astfel câmpul unitar prin care Hristos, în Duhul Sfânt, îşi extinde Trupul lui îndumnezeit în noi ca să ne înalţe la comuniunea de viaţă veşnică a Sfintei Treimi. Coborârea Duhului Sfânt este aceea care dă existenţă reală Bisericii, punând începutul sălăşluirii Trupului îndumnezeit sau pnevmatizat al lui Hristos în celelalte fiinţe umane. Pogorârea Sfântului Duh marchează actul trecerii de la lucrarea mântuitoare a lui Hristos în umanitatea Sa personală la extinderea acestei lucrări în celelalte fiinţe umane, prin Biserică. Fiul lui Dumnezeu nu S-a făcut om pentru Sine, ci pentru ca din Trupul Său să extindă în noi mântuirea ca viaţă dumnezeiască. Astfel, „departe de a se naşte ca o instituţie pământească, Biserica se naşte în ziua Cincizecimii dintr-o putere din cer, pe care o va purta în ea comunicând-o lumii”.

Adăugăm aici un cuvânt al Sfântului Vasile cel Mare despre persoanele Sfintei Treimi: „Tatăl: începutul tuturor, cauza existenţei pentru toate cîte există, rădăcina tuturor celor ce vieţuiesc. De la El a venit izvorul vieţii, înţelepciunea, puterea, chipul cel neschimbător al nevăzutului Dumnezeu, Fiul, Carele din Tatăl s-a născut, Cuvîntul cel viu, Carele este Dumnezeu şi Carele este la Dumnezeu, iar nu venit sau adăugat din altă parte, Cel ce este mai înainte de veci, iar nu dobîndit mai pe urmă, Fiu, iar nu creatură, făcător, iar nu făptură, creator, iar nu creat, Carele este toate cîte este Tatăl. Cînd am rostit cuvîntul „Fiu”, am rostit şi cuvîntul „Tatăl”. Tu, creştine, să-mi respecţi atributele acestea. Aşadar, Fiul, rămînînd în ceea ce este El – în ceea ce priveşte atributele Sale – toate este cîte este Tatăl, conform glasului Domnului Însuşi, Care a spus: „Toate cîte are Tatăl sînt ale Mele”. Într-adevăr, cîte i se adscriu – ca atribute – prototipului model, toate sînt ale chipului prototipului. „Căci noi am văzut – zice Evanghelistul – slava Lui, slava ca a Unuia născut din Tatăl”, adică dintre minunile care I-au fost date Lui, nici una nu I s-a dat dintr-un sentiment de dărnicie sau din îndatorire, ci I s-au dat, pentru că Fiul posedă vrednicia – măiestatea – dumnezeirii părinteşti, din părtăşia cea după natură cu Tatăl. Faptul de „a primi” este ceva comun şi cu privire la creatură, dar noţiunea de „a poseda” sau ” a avea” după natură – în chip firesc – este proprie numai pentru cel ce s-a născut. Aşadar, ca Fiu, în mod natural, posedă cele ale Tatălui, iar pe de altă parte, ca Unul născut, pe toate – ale Tatălui – le cuprinde întru Sine, fiindcă nimic nu are de împărţit cu altcineva. Prin urmare, din însăşi denumirea de „Fiu”, noi învăţăm că El este părtaş la natura – firea – Tatălui, iar nu creat dintr-o poruncă formală; învăţăm că El a strălucit pururea din fiinţa divină, fiind împreună cu Tatăl în eternitate, fiind egal în putere, egal întru slavă. Şi ce altceva este El, decît pecete – sigiliu – şi chip, care Il arată pe Tatăl întreg întru El (Fiul)? Toate cîte ţi se povestesc ţie, creştine, după aceea, rezultînd din alcătuirea trupească a Fiului, Care a săvîrşit mîntuirea oamenilor, mîntuire pe care ne-a dovedit-o limpede prin trupul Său real, şi anume: expresiile că El „a fost trimis” şi că „nimic nu poate să facă de la Sine” şi că „a primit porunca” şi, toate cîte mai sînt de felul acesta, să nu-ţi creeze cumva porniri duşmănoase, spre micşorarea dumnezeirii Celui Unuia născut. Tu observă că, dacă El a consimţit să se umilească din cauza neputinţei tale omeneşti, nicidecum nu era îndatorat să săvîrşească micşorarea măreţiei Celui puternic. Tu să înţelegi, însă, noţiunea de natură sau fire, într-un mod vrednic de Dumnezeu, dar totodată primeşte cu bună judecată înţelesul cuvintelor cu privire la cele mai de umilinţă ale Fiului…”.