„Ce să fac ca să moştenesc viaţa cea veşnică?”(Luca 18,18)

Evanghelia de astăzi spune că un om vine la Hristos. Este tânăr, este sănătos, este „bogat”, este „dregător” (Luca 18, 23, 18). Patru bunuri de care atât se mai minunează oamenii, adunate într-o singură persoană. Ce altceva voia? Sănătate avea, tânăr era, bogăţie avea, dregătorie avea.

Cu toate acestea, nu era mulţumit. Înăuntrul său ceva îl preocupa şi o întrebare îi veni pe buze: „Ce să fac?”. Aduceţi-vă aminte! Aceeaşi întrebare am auzit-o şi din gura unui alt bogat, a bogatului nebun (Luca 12,17), întrebare pe care şi-o pun şi mulţi dintre bogaţii de astăzi, deoarece şi aceştia se îngrijesc de bogăţia pământească. Dar întrebarea „Ce să fac?” a bogatului din Evanghelia de astăzi se deosebeşte mult de a celorlalţi. Aceia se neliniştesc pentru lucrurile mici şi lipsite de importanţă. Acesta se interesează şi întreabă de ceva mare. Dorinţa lui era viaţa cea veşnică. Viaţa veşnică, iad şi rai! Ce sunt acestea? Poate că unele persoane moderne vor spune: Auzi colo, „viaţă veşnică”, cuvinte ale celor proşti! Şi totuşi, iubiţii mei, viaţa veşnică există.

Toţi cred că omul nu este asemenea animalului care piere, iar după ce trupul i se descompune, nu mai rămâne nimic din fiinţa lui. Omul are suflet nemuritor, trăieşte veşnic. Anticii credeau lucrul acesta. Credeau şi strămoşii noştri, şi bunicile noastre. Credeau toţi şi o semnau cu amândouă mâinile lor, nu doar cu cerneală, ci cu sângele lor. Ce? Ceea ce mărturisim în ultimele articole din Simbolul de Credinţă: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie. Amin” (art. 11 şi 12). Aceia credeau. Dar noi? O, astăzi sunt „zile rele”, după cum a spus Apostolul (Efeseni 5, 16)! Credinţa se împuţinează pe zi ce trece. E ca şi cum am călători în ceaţă. Oamenii cu mici probleme de vedere nu văd nimic în faţa lor. Sau pentru a aduce o altă imagine, ne asemănăm cu păsările pe care le vânează vântul şi ca să se salveze, doar ce văd o gaură de peşteră se reped înăuntru, dar peştera este labirintică.

Şi acolo cad captive; zboară nefericite în dreapta, stânga, neştiind unde, în întuneric, să găsească ieşirea. Aşa şi noi, captivi într-o peşteră, ne mişcăm în întuneric şi nu vedem semnalul luminos pe care-l trimite Evanghelia, chemându-ne la viaţa veşnică. Viaţa veşnică! Aş fi vrut să fiu un Gură de Aur şi un Vasile cel Mare, ca să vă pun în inimă acest mare adevăr, că există suflet nemuritor, că dincolo de mormânt există viaţă, că viaţa nu se sfârşeşte cu lopata groparului. Nu, mormântul este capătul; este începutul unei alte vieţi fără sfârşit. Aceasta o zice Evanghelia, aceasta este credinţa noastră. Bogatul din Evanghelie credea că dincolo de mormânt există viaţă. Ceea ce îl preocupa era în ce mod ar putea să moştenească viaţa veşnică, care este calea care duce acolo.

Şi Hristos îi răspunde: Bună este credinţa, dar care credinţă? Nu cea teoretică, care se limitează la cuvinte; nu cea negativă, care se limitează la păzirea doar a anumitor „Nu-uri…”, pe care le-am auzit astăzi (Luca 18, 20), nu cea formală, care consideră suficient să îndeplinim câteva îndatoriri religioase, să aprindem de pildă o lumânare. Desigur, nici acest gest nu este de lepădat; aprinderea unei lumânări are un simbolism. E ca şi cum ai spune: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 42). Dar nu ajunge doar asta; trebuie şi tu însuţi să fii o mică lumânare aprinsă în neamul tău, potrivit poruncii lui Hristos: „Voi să fiţi lumina lumii” (Matei 5, 14).

Dumnezeu să ne învrednicească ca închizând ochii faţă de lumea aceasta deşartă, să ne facem semnul crucii şi să spunem şi noi: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 42)

Mitropolitul Augustin de Florina

Добавить комментарий

Ваш e-mail не будет опубликован. Обязательные поля помечены *