Arhim. Zaharia Zaharou: De ce nu putem ierta?

Nu putem ierta pentru că suntem stăpâniți de dorința de a supraviețui; ne iubim viața noastră mai presus de orice. În Epistola către Evrei, Sfântul Pavel ne spune că cei care au trăit temându-se de puterea morții au crescut în păcate și au îngăduit morții să fie stăpână pe viața lor (cf. Evr. 2, 15). Dar atunci când ne încredem în cuvântul Domnului și mai ales când urmăm pildei lui Hristos, Care nu Și-a cruțat viața pentru mântuirea tuturor, ne putem încumeta să-i iertăm pe cei care ne rănesc. Iertarea semenilor ne deschide calea către Dumnezeu. Când nu iertăm înseamnă că ne iubim pe noi înșine mai presus de orice și atunci rămânem închiși față de harul lui Dumnezeu. Atunci când nu iertăm devenim atât de egoiști încât suntem în stare de orice nelegiuire.

Când iertăm credem în cuvântul Domnului care ne vorbește ca și cum am fi egalii Lui: „Dacă tu ierți greșeala aproapelui tău, și Eu o să îți iert păcatele” (cf. Mat. 6, 14). Înțelegerea este inegală: ea îl cinstește pe om. Când primim această cinste și încercăm să îl iertăm pe cel care ne-a mâhnit, dobândim harul lui Dumnezeu și începem să înțelegem că un singur lucru este important în viața noastră: ca El să crească prin har în noi, iar noi să ne micșorăm pe noi înșine, să ne micșorăm egoismul. Precum spunea marele Prooroc și Botezător Ioan: „El trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 3, 30). Și a spus acest cuvânt în ceasul în care slava lui ajunsese la apogeu în Israel; unii îl considerau a fi chiar Mesia (cf. Luc. 3, 15). Și deși era cel mai mare s-a făcut pe sine cel de pe urmă spunând că el nu e vrednic nici măcar să dezlege cureaua încălțămintei Domnului (cf. Ioan 1, 27). Pentru că el s-a considerat pe sine a fi cel mai mic, Dumnezeu l-a înălțat și l-a făcut să fie cel mai mare (cf. Luc. 7, 28).

Sfântul Ioan Scărarul spune că dacă răspundem cu răutate celor care ne fac rău, atunci ne urâm sufletul. Dar dacă ne silim pe noi înșine să primim ocara și umilirea, am urcat deja pe prima treaptă a scării care duce la desăvârșirea dumnezeiască. Și dacă ne rugăm pentru cel care ne-a nedreptățit, am pășit pe a doua treaptă a scării. Și dacă simțim milă pentru cel care ne-a nedreptățit, căci prin aceasta el și-a vătămat sufletul, am urcat chiar mai sus. Și dacă ne bucurăm pentru că am fost învredniciți să suferim pentru porunca Domnului, precum apostolii atunci când au fost alungați din sinedriu (cf. Fapt. 5, 41), am ajuns la desăvârșirea acestei scări a urcușului dumnezeiesc.

Bibliografie: Arhim. Zaharia Zaharou – „Merinde pentru monahi”, pp 43-45.