„Adevărata smerenie conţine toate celelalte virtuţi”

Smerenia reprezintă starea de umilinţă, de modestie în comportament şi activitate, stare opusă mândriei. Smerenia este un cuvânt cu conţinut pur creştin şi se înţelege ca un dar de sus şi o cunoaştere de sine în raport cu Dumnezeu şi cu semenii noştri, dar care trebuie cultivat şi păstrat, fiind totodată şi o virtute. Mântuitorul Iisus Hristos a vorbit puţin despre smerenie, dar ne-a arătat-o prin însăşi viaţa Lui. Căci, Dumnezeu fiind „S-a deşertat pe Sine (de slavă), luând chip de rob, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 6-8). „Iar întru smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat” (Fapte 8, 33). De aceea, El îndeamnă pe cei ce-L urmează: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi vă învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29).

Smerenia se recomandă atât săracilor (Matei 5, 3), cât şi celor bogaţi (Iacov 1, 10), sporindu-le harul şi lucrarea Sfântului Duh. Dumnezeu răsplăteşte smerenia şi pe cei smeriţi. „Îmbrăcaţi-vă în smerenie – zice Sfântul Apostol Petru – pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (I Petru 5, 5). El pe unii îi înalţă, dar pe alţii îi coboară: „Pogorât-a pe cei puternici de pe scaune şi a înălţat pe cei smeriţi” (Luca 1, 52). De aceea Hristos zice: „Cine se va smeri pe sine ca pruncii, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor” (Matei 18, 4). Sau „cine se va înălţa pe sine se va smeri şi cine se va smeri pe sine se va înălţa” (Matei 23, 12). Dumnezeu caută la smerenia robilor Săi (Luca 1, 48) şi mângâie pe cei smeriţi (II Corinteni 7, 6). Templul creştinului trebuie să devină un „trup al smereniei”, asemenea trupului lui Hristos, spre a putea fi ridicat şi schimbat în trup de slavă şi nemuritor (I Corinteni 15, 51-54).

Cugetul smerit şi iubirea devin semnele apartenenţei unui om la ucenicia lui Hristos. De aceea, Sfinţii Părinţi folosesc şi recomandă practicarea virtuţii smereniei, spunând că adevărata smerenie conţine toate celelalte virtuţi. „Fericit este monahul care se socoteşte pe sine gunoiul tuturor” (Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, cap.123). Această afirmaţie poate fi socotită asemănătoare cu prima dintre fericirile învăţate de către Mântuitorul în predica Sa de pe munte: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Matei 5, 3).

Tocmai această smerenie înnobilează sufletul şi îi oferă cea mai mare răsplată: viaţa veşnică. Mântuitorul Hristos afirmă că cei smeriţi vor moşteni împărăţia cerurilor deoarece adevărata smerenie conţine toate celelalte virtuţi. „Cel blând pentru Dumnezeu e mai înţelept decât cei înţelepţi, şi cel smerit cu inima e mai puternic decât cei puternici. Căci ei poartă jugul lui Hristos întru cunoştinţă” (Marcu Ascetul, cap.107). Una dintre cele dintâi calităţi ale smereniei este blândeţea. Omul cu adevărat smerit este blând, nu numai atunci când toţi sunt atenţi şi amabili cu el, ci şi atunci când e hulit şi ponegrit. El nu se tulbură, nu se înfurie, ci toate le rabdă în tăcere. Cel smerit nu poate să nu fie blând, căci îl linişteşte harul lui Dumnezeu ce se odihneşte în el. Observăm că tocmai această smerenie îi conferă omului înţelepciune şi putere.

Această virtute îi luminează mintea omului spre a înţelege lucrurile cu adevărat folositoare pentru mântuire şi îl întăreşte în lupta împotriva ispitelor. Iar faptul că omul însuşi, din proprie iniţiativă, însă cu ajutorul divin, îşi asumă această „smerire de bună voie”, îi conferă acesteia o şi mai mare valoare.

„Definiţia smeritei cugetări: uitarea atentă a isprăvilor tale” (Diadoh al Foticeii, Definiţii, nr. 6). Omul smerit îşi vede permanent neajunsurile. El e ascultător şi supus faţă de toţi, slujeşte cu bucurie tuturor şi se pune pe sine înapoia tuturor. Sfântul Ioan Scărarul spune că sufletul smerit este scaun al blândeţii. De aceea, omul smerit nu are gânduri rele. Şi chiar dacă ar avea un astfel de gând, ar fi degrabă alungat.Adevărata smerenie rezultă din privirea obiectivă a propriei persoane. În momentul în care omul este preocupat de propriile păcate nu mai are timp să le vadă pe ale celorlalţi. Şi astfel, socotindu-se pe sine cel mai mare păcătos, va afla, de fapt, antidotul pentru păcatele sale: smerenia. Sfinţii Părinţi asemănau înaintarea pe drumul smereniei cu apropierea omului de o sursă de lumină. Cu cât este mai aproape de lumină, cu atât poate observa mai atent propriile sale păcate şi slăbiciuni. Iar acest lucru determină o profundă smerenie a propriei fiinţe.

„Toţi Părinţii noştri au învăţat că nu putem ajunge într-un fel la desăvârşirea virtuţii, fără numai prin smerenie. Iar aceasta se naşte din credinţă, din frica lui Dumnezeu, din blândeţe şi din sărăcia desăvârşită, prin care ne vine şi dragostea desăvârşită, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos” (Sf. Ioan Casian, Despre cele 8 gânduri ale răutăţii, cuv. 8). Sfântul Ioan Gură de Aur spune că smerenia este temelia pe care se poate înălţa fără nicio primejdie orice altceva bun şi mântuitor pentru noi. Şi iarăşi, dacă această temelie lipseşte, chiar dacă cineva s-ar înălţa, prin viaţa sa, până la ceruri, tot ce a zidit cu uşurinţă se distruge şi va avea sfârşit rău. Smerenia este un dar de la Dumnezeu, pe care omul trebuie să fie pregătit şi capabil să-l primească şi în acelaşi timp să conlucreze cu el. De aceea, observăm că atingerea desăvârşirii este condiţionată de prezenţa sau lipsa virtuţii smereniei.

„Smerita cugetare e un lucru greu de câştigat. Cu cât e mai mare, cu atât se cer mai multe strădanii pentru dobândirea ei. Ea se iveşte în cei părtaşi de sfânta cunoştinţă în două cazuri şi chipuri: când luptătorul pentru evlavie se află în mijlocul drumului experienţelor duhovniceşti, el are un cuget mai smerit din pricina neputinţei trupului sau a celor ce duşmănesc fără temei pe cei ce se îngrijesc de dreptate sau a gândurilor rele; apoi când mintea e luminată de harul dumnezeiesc întru sfinţire şi siguranţă multă, sufletul are smerita cugetare ca pe o însuşire firească, întrucât, fiind plin de bunătate dumnezeiască, nu mai poate să se umple de slava deşartă, chiar dacă ar împlini neîncetat poruncile Domnului, ci se socoteşte pe sine mai smerit decât toţi, în urma împărtăşirii de bunăvoinţa dumnezeiască.

Cea dintâi smerită cugetare cuprinde de multe ori întristare şi descurajare. Iar cea din urmă cuprinde bucurie împreunată cu o sfială plină de înţelepciune. Fiindcă cea dintâi se iveşte în cei ce se află la mijlocul nevoinţelor, cea de-a doua se transmite celor ce s-au apropiat de desăvârşire. Cea dintâi se întristează adeseori când e lipsită de fericirile pământeşti. Cea de-a doua, chiar dacă i-ar oferi cineva toate împărăţiile pământului nu se impresionează şi nu simte săgeţile cumplite ale păcatului. Căci fiind cu totul duhovnicească, nu mai cunoaşte deloc slava trupească. Dar tot cel ce se nevoieşte a trebuit să treacă prin cea dintâi ca să ajungă la a doua.

Căci dacă nu ne-ar înmuia harul, aducând asupra noastră pătimirile povăţuitoare ca să lămurească voia noastră cea slobodă, nu ne-ar dărui strălucirea smereniei de pe urmă” (Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, cap. 95). Smerenia este o virtute mare şi presupune un efort pe măsură pentru dobândirea ei. Ea apare în inima omului treptat şi are o desfăşurare gradată. O primă treaptă a acestei smerenii ar consta în a te supune faţă de mai marii tăi, a nu te înălţa pe cei mai mici ca tine şi chiar a fi supus celor egali cu tine şi a nu te înălţa înaintea celor mai mici decât tine. Acest stadiu al smereniei se iveşte la cei ce se află la mijlocul drumului experienţelor duhovniceşti. O a doua treaptă a virtuţii smereniei ar fi aceea de a ne supune celor mai mici decât noi şi să ne socotim a fi nimic. Această treaptă a smereniei este cu totul dunovnicească şi nu cunoaşte deloc slava trupească.

Omul smerit nu se tulbură din pricina cuvintelor bune pe care lumea le spune despre el: dacă este lăudat, nu socoteşte că lauda i se cuvine lui, căci simte că nu înseamnă nimic. Dacă este vorbit de rău, el se socoteşte pe sine a fi mult mai rău. „Îngrijeşte-te să agoniseşti multă cugetare smerită şi bărbăţie, şi „răutatea (lor) nu se va atinge de sufletul tău şi biciul nu se va apropia de cortul tău că îngerilor Săi va porunci să te păzească pe tine” (Psalmul 90, 10-11), iar acestea vor izgoni de la tine toată lucrarea potrivnică” (Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, cap. 96). Dobândirea smereniei aduce odată cu ea şi o linişte sufletească. Aceasta presupune ajutorul şi ocrotirea lui Dumnezeu în ispite, precum şi îndreptarea celor potrivnici prin exemplul bun al celui smerit. Smerenia îţi conferă tăria de a trece cu bine peste necazurile şi ispitele vieţii, precum şi de a-i ajuta pe ceilalţi, pe când lipsa acesteia poate duce la pierderea multor suflete.

„Dacă te rogi împotriva patimii sau a celui rău care te supără, adu-ţi aminte de Cel ce zice: „Voi alunga pe vrăjmaşii mei şi-i voi prinde şi nu mă voi întoarce până ce nu-i voi nimici. Asupri-voi pe ei şi nu vor putea să stea; cădea-vor sub picioarele mele (Psalmul 17, 40-41). Iar acestea le vei spune cu uşurinţă dacă te vei înarma cu smerita cugetare împotriva vrăjmaşilor” (Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, cap. 135, pag. 102). Sfinţii Părinţi aseamănă smerenia cu rădăcina copacilor, care în afară dă roade, însă ea rămâne ascunsă în adâncul pământului. Căci dacă rădăcinile vor ieşi din pământ, spre a fi văzute, copacul nu va mai avea fructe şi se va usca. Astfel este şi smerenia. Dacă începe să se arate, virtuţile dispar, iar omul piere duhovniceşte. Tot aşa, deşi smerenia rămâne tăinuită în adâncul sufletului, totuşi, ea aduce nenumărate roade, arătate prin permanenta prezenţă a Domnului cu cel smerit. De aceea, se afirmă că smerenia nu are vrăjmaş pe care să nu-l poată birui.

„Am văzut oameni simpli smerindu-se cu fapta şi s-au făcut mai înţelepţi decât înţelepţii” (Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, cap. 79). Dintre roadele smereniei, se remarcă şi înţelepciunea. Nu este vorba însă de o înţelepciune lumească. Înţelepciunea smereniei nu poate fi cunoscută raţional, nu pentru faptul că ar fi iraţională, ci pentru că este supraraţională. De aceea, această înţelepciune a smereniei, poate părea uneori nebunie în ochii lumii. Însă ea are o aşa mare putere, încât transformă oameni simpli în adevăraţi filozofi, ce au descoperit adevăratul scop al acestei vieţi. De smerenie e legat un minunat paradox: cu cât un om devine mai virtuos, cu atât se simte mai păcătos. În opoziţie cu iubirea pătimaşă de sine, cu slava deşartă şi mândria, care îngustează fiinţa umană, scufundându-o în mare păcatelor, smerita cugetare ne înalţă cu adevărat spre vieţuirea autentică. Smerenia întreţine în noi permanent tensiunea între ceea ce suntem şi ceea ce trebuie să devenim şi ne arată, totodată, calea spre desăvârşire.

sursa:doxologia.ro